1 decembrie 1956, Melbourne. Nicolae Linca se pregăteşte de meciul carierei. Urmează să-l întâlnească pe irlandezul Frederick Tiedt în finala categoriei semimijlocie din cadrul Jocurilor Olimpice. Dar până la rivalul din ring, românul are de înfruntat un alt adversar, poate mai puternic: durerea.
„Înainte de finală, n-am dormit toată noaptea de durere. Încă de la primul meci, cu Hector Hatch din Insulele Fiji, îmi fracturasem mâna dreaptă, din cauza unui croşeu care nu şi-a nimerit bine ţinta. Cât era ziua de lungă, stăteam ascuns în cameră, cu mâna în apă cu sare, să nu afle cineva ce păţisem. Celelalte meciuri le-am boxat cu mâna fracturată. Practic, nu puteam lovi decât cu stânga”, şi-a amintit Linca, într-un interviu mai vechi.
Cu o singură mână sănătoasă, pugilistul născut în prima zi a anului 1929, la Cergăul Mare, lângă Blaj, judeţul Alba, şi-a învins lejer toţi adversarii: Hector Hatch, Nicholas Andre (Africa de Sud) şi Nicholas Gargano (Marea Britanie). „I-am bătut pe toţi de se duceau năuci la colţ”, povestea cu un zâmbet satisfăcut Linca.
Dar efortul supraomenesc i-a înrăutăţit situaţia. Înaintea finalei, durerile au devenit insuportabile. Nici măcar injecţiile cu novocaină nu-şi mai făceau efectul. La controlul medical dinaintea meciului, a strâns din dinţi, a transpirat din abundenţă, dar nici un muşchi de pe faţă n-a lăsat să i se vadă suferinţa. Într-un interviu acordat cu ani în urmă regretatului Ioan Chirilă, fostul boxer Titi Dumitrescu a recunoscut că „n-am crezut că acea finală va putea avea loc nici măcar după ce Linca şi Tiedt au urcat în ring”.
Şi totuşi, cei doi boxeri au început lupta. Pentru Linca, a fost un adevărat chin. A povestit chiar el, în cartea "Mirajul ringului": „Durerea mâinii îmi înceţoşase vederea şi chiar judecata. Pauză. Aş vrea să spun că am ajuns la capătul puterilor, dar simt că