Ocupați cu viscolul, zăpada și gerul, riscăm să nici nu mai simțim iarna demografică pe care ne-o anunță, iată, primele rezultate ale recensământului. Suntem 19 milioane, ca în 1966: e, de altfel, singurul punct de vedere din care putem spune că am anulat efectele ceaușismului.

Dar impresia e înșelătoare. Din 1966 încoace România a crescut și apoi a scăzut cu 4 milioane de oameni și a avortat peste 20 de milioane de copii. Vina tragică este împărțită între politica natalistă scelerată dusă de Ceaușescu și relativismul moral care a însoțit-o și i-a supraviețuit. Comunismul nu încuraja natalitatea din dragoste creștinească față de om, din atașamentul față de valorile tradiționale ale familiei sau, sau măcar din umanism ateu. Era vorba pur și simplu de rațiuni meschine, economice, militare, de paranoia și megalomania unui dictator care stăpânea peste o țară prea mică pentru ambițiile lui. Ceaușescu dorea o producție de masă de grâu, oțel sau copii – la asta se rezuma totul.

Reversul medaliei s-a văzut imediat după 1989: sute de mii de copii ai străzii, orfelinate imunde, epidemie de avorturi. Cinismul și moartea cutreierau mână în mână vastul deșert populat al natalității programate.

Am depășit acel moment, dar nu prin dragoste creștinească și grijă față de familie, ci prin hedonism și materialism. Ne-am împuținat, compromițându-ne viitorul. Lipsiți de speranță, mulți au plecat din țară. Am rămas 19 milioane, dar probabil încă 2-3 milioane de compatrioți, inclusiv mulți copii, trăiesc în străinătate.

Recensământul e doar cronica unei sinucideri etnice anunțate. Sociologi precum Vasile Ghețău și Marian Preda nu contenesc să ne anunțe cifrele viitorului, sau lipsei de viitor: în 2050 vom fi 16, în 2100 – 10 milioane. Din care, probabil, peste jumătate vor fi bătrâni. Dacă de mâine natalitatea ar crește de la 1,3 la 2,1 copii/femeie, abia în 70 de