A venit primăvara... Caii putere ai bărcilor, scuterelor şi altor ambarcaţiuni au invadat cu formele lor aerodinamice, competitive, frumosul lac bucureştean Herăstrău.
Valuri zbuciumate lovesc sălbatic malurile. O învolburare înspumată în urma siajului trasând linii drepte, frânte, răsucite, transformând totul într-o simfonie zgomotoasă, cu stropi şi soare, cu zâmbete şi satisfacţii pentru felul în care aceste maşini „zburătoare" răspund la comenzi. Totul însă până la acel stop cardiac care se chemă benzină; căci dacă benzină nu e... nimic nu e.
Cu totul altceva e, însă, o yolă pe lac. În miezul zilei, în faptul serii la apusul soarelui, când căldura e mai domoală, chiar şi pe ploaie, o barcă nu prea sofisticată, cu o pânză fixată pe catarg este o privelişte care te reconfortează. Omul aflat într-o yolă sau în oricare altă ambarcaţiune a acestui sport al bărcilor cu vele se lasă fermecat de clipocitul liniştit al valurilor, de freamătul vântului, atent la orice schimbare a direcţiei lui. Se lasă purificat de pacea şi liniştea din jur.
La munte, farmecul e altul. Aflat într-o cabană, altfel respiri aerul purificat de brazii semeţi. În jurul unui foc mocnit, cu senzaţia ancestrală a omului primitiv de ocrotire şi curaj aştepţi calm, liniştit ivirea zorilor. O nouă zi, o nouă speranţă, cu soare sau fără, când te vei putea căţăra din stâncă în stâncă, din colţ în colţ, prinzându-te cu nădejde de „prize"care-ţi dau „sănătate", spre vârf, spre înălţimi, spre cer... Ajuns sus, în platou, uiţi toate greutăţile întâmpinate pe parcurs, te simţi aproape de zei, eşti chiar ZEU. Dacă platoul de nori e coborât sub nivelul vârfului, senzaţia e desăvârşită. Orice om, măcar o dată în viaţă, poate fi, dacă vrea... ZEU.
