"Whehhrre are public money, thehhrre arhhe rhhules!", răspunde neamţul, cu o privire de gheaţă, la întrebarea cum de a reuşit o firmă de stat să se încadreze cu proiectul într-un buget de fix 806 milioane de euro.
Exprimarea în altă limbă decât cea natală nu-l împiedică pe reprezentantul statului german să transmită mesajul poate mai dur decât ar fi vrut: nu este de joacă cu banii publici.
Este a doua sesiune a unei conferinţe despre infrastructură şi nu au mai rămas mulţi oameni în sală. Acum este partea cu powerpointurile, cu explicaţiile, partea tehnică. Cine să le mai asculte?
Declaraţiile pentru presă au fost date în prima parte - vom face, vom avea, nu mă întrebaţi ce s-a făcut până acum, că nu era echipa mea. Ministrul a plecat lăsând în urmă un parfum de ţigări fine aprinse de la bricheta pe care scrie mare DIOR.
Acum au rămas nemţii. Sunt politicoşi, greoi şi exacţi, uşor amuzaţi şi aproape confuzi după ce au asistat la dezbaterile aprinse din prima oră a conferinţei - că de ce nu avem autostrăzi, că de ce sunt amânări peste amânări, că unde sunt banii. Au rămas acum ei, cu powerpointurile şi cu explicaţiile.
De ce apar întârzieri la livrare? De ce merge proiectarea aşa de încet? De ce cresc costurile ulterior?
Neamţul porneşte de la întrebările cheie şi apoi dă sistematic răspunsurile, folosindu-se de exemplul proiectului său. Echipă de zece oameni dedicată. Patru ani de pregătire, patru ani de construcţie. Raportare lunară a costurilor şi a avansului construcţiei. Către cine? Către autorităţi. Către reprezentanţii oamenilor în primărie, în conducerea landului, în conducerea federală.
Întoarcere în timp. Primăvara anului 2010, conferinţă la Bruxelles. Discuţie cu un jurnalist estonian. 50 de ani, profesor de literatură estonă şi suedeză, a învăţat presa de bussiness de la suedezi după 1990. Discutăm - România, E
