Sunt multe suferinţele criticii literare. Aş da dovadă de prezumţie, dacă aş pretinde că le-am numărat. Nu sunt sigur nici măcar de faptul că acelea pe care le-am identificat, trei la număr, şi la care mă voi referi mai jos, sunt cele mai mari.

Deşi se poartă astăzi, din nou, critica obiectivă (bine că nu ştiinţifică!), constatările mele sunt, aşa-zicând, empirice, altfel spus, trase din experienţă şi din observaţie, cum e toată critica pe care o practic de şase decenii. Am învăţat-o de la G. Călinescu, pe care tinerii critici actuali, de la Ion Bogdan Lefter citire, îl privesc cu suspiciune. Eu, mai naiv, ca toată generaţia mea, m-am lăsat convins de argumentele lui G. Călinescu privind subiectivitatea inevitabilă a actului critic, mai ales după ce a fost pusă din greu la încercare în două decenii de structuralism triumfător. Constatările care urmează nu sunt, aşadar, nici exhaustive, nici infailibile.

Cea dintâi suferinţă a criticii este, după modesta mea părere, lipsa de claritate, exprimarea pretenţioasă şi confuză. „Încercarea de a descifra enigma morţii prin abuzul gândirii focalizate asupra sfârşitului ca punct de reper pe calea autocunoaşterii este obsesiv maladivă”, scrie o doamnă, critic literar, despre o mare poetă. Lirica poetei cu pricina ar fi „melancolică şi sobră, încărcată de poverile existenţei, răsfrângere a realului subiectiv, dar liberă de încadrarea prozodiei, e o lirică a imaginii şi a trăirii, a supravieţuirii pe tăiş”. Nu e neapărat neadevărat, dar se putea spune mult mai simplu. Complicaţia vine din şcoală, unde suntem învăţaţi că un comentariu critic nu-şi merită numele, dacă e scris în cuvinte de toată ziua. Banalitatea, căci de banalitate e vorba, trebuie să fie, nu e aşa, solemnă. Acest mod de a face critică se dezvaţă mai greu decât se învaţă. Altă suferinţă, nu fără legătură cu prima, este inadecvarea. Ea provine