Ieri, m-am socializat în mai multe locuri. Eram nesocializat de o jumătate de an şi, cum însingurarea dă dependenţă, m-am gândit că o baie de mulţime e un antrenament tocmai bun.
Eu prin bun înţeleg şi ieftin. Nu trebuie să te naşti zgârcit, ca să te duci, ca la o chemare din străbuni, spre tot ce-i ieftin. E destul să nu fi avut până la treizeci de ani decât un geamantan plin cu cărţi şi două cămăşi ca să rămâi toată viaţa sperios la lucrurile scumpe.
Când te decizi la o baie de mulţime, e greşit să te îmbăiezi şi acasă. Socializarea începe de la mirosuri. Am traversat Piaţa Obor, socotind că simfonia de miasme de după ploaie, când noroiul putred îşi strecoară damfurile pe sub haine, mă va ajuta să mă socializez mai uşor cu duhoarea homleşilor, care fac pe ei în timp ce tramvaiul îi poartă adormiţi prin tot oraşul. În tramvaiul în care am urcat se socializau încă din zori trei amărâţi puţind a urină şi a disperare. N-am putut să socializez mai mult de două staţii.
Am luat-o pe jos, spre restaurantul scriitorilor, unde găseşti la orice oră din zi câţiva colegi de breaslă gata socializaţi sau dornici de socializare. Unul m-a somat să-l socializez cu o votcă, altul, cu care nu schimbasem niciodată mai mult de un salut mormăit, şi-a comandat în contul meu o ciorbă de burtă, zicând că i-o datoram de pe vremea când n-aveam bani. Un al treilea mi-a declarat că mă simpatiza, iar ca să-şi dea seama cu ce motive, trebuia să vin cu o sticlă de vin. Numai lucruri care-mi aminteau de ce socializam atât de greu în meserie şi mai ales de ce n-aveam să socializez niciodată destul, ca să devin şi un renume.
În fond, ce-i socializarea asta, despre care vorbeşte toată lumea? Cuvintele şi sentimentele cu care am fost crescut şi educat erau: prietenie, amiciţie, dragoste, frăţie, fraternitate, camaraderie, loialitate, ataşament, co
