Cantemir nu e un răsfăţat al istoriei noastre literare. Dimpotrivă, aş spune. Pe de o parte, opera sa complexă, polivalentă obligă la un exerciţiu de interdisciplinaritate la care nu mulţi sînt dispuşi; pe de altă parte, este obligatorie o acoperire a întregului, Cantemir fiind una dintre acele „naturi“ despre care scria Goethe referindu-se la Dante. Or, acesta reprezintă un pariu destul de dificil chiar şi pentru temerari. Istoria ieroglifică mai curînd inhibă decît provoacă, dată fiind compoziţia sa labirintică, topica artificială, dar mai ales aliajul de istorie şi ficţiune care o alcătuieşte. Aşa stînd lucrurile, cum majoritatea operelor principelui au fost gîndite ca manifeste politice, este necesar un dublu demers: fie cel istoric se cere întemeiat pe o hermeneutică atentă a unui text aşa-zicînd literar; fie lectura critică este obligată să recurgă la un fundal istoric, cultural, să contextualizeze, să realcătuiască un climat politic, cultural, căruia opera lui Cantemir i-a dat adesea o replică pe măsură. Altfel spus, un autor precum Dimitrie Cantemir trebuie tratat „epistemologic corect“, ceea ce vrea să spună: interpretarea trebuie să fie şi un exerciţiu arheologic, de reconstituire a principalelor mentalităţi, contexte istorice, credinţe, concepţii la care un autor atît de polimorf s-a raportat mai mult ori mai puţin obedient. Problema este însă că, de regulă, specialiştii limitează interpretarea operelor lui Cantemir conform propriei priceperi: literaţii se referă doar laIstoria ieroglifică, filozofii la Divanul..., istoricii la Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor ori la Descriptio Moldaviae, alcătuind, astfel, imagini restrînse ale unei opere coerente, cioburi colorate care nu mai reuşesc să ofere imaginea de ansamblu atît de necesară pentru a putea înţelege corect o astfel de personalitate. Studii despre Cantemir Pînă la cartea lui Ştefan Lemny