Dominată de golănie și dezbrăcată de orice credință doctrinară, politica a reușit la noi să compromită tot. Prin alte părți ea încă e materie primă în stâlpii care susțin și dau rezistență democratică unei națiuni. Cum de am ajuns aici și, istoricește, atât de rapid? În primul rând, prin sita prea rară care a cernut, lăsând să curgă prin ea preponderant, rahatul și neghina. Abia mascându-și solemna mediocritate, cine a vrut și cine n-a vrut a ajuns politician. Prostul satului poate fi, nu arareori, primar, iar hoțul hoților președinte de țară.
Isteria, anexă și adjutant al golăniei, mi-a fost confirmată ieri și arătată cu fața ei grotească. Tragedia sfârtecării unui copilaș, ziua în amiaza mare, într-o capitală cu peste două milioane de locuitori, de fiare sălbatice, a destupat uriașele noastre rezervoare de isterie individuală, dar și colectivă. Cu o viteză amețitoare, cât încă nu s-a zvântat țărâna aruncată pe sicriul băiețelului înmormântat sub formă de bucăți disparate, lacrimile pentru copil s-au schimbat în lacrimi pentru fiarele care au ucis. O doctoriță, pe care o cunosc din bogatul ei CV de isterii, își gratulează cu complimentul de a fi ba tâmpită, ba idioată o vecină de platou care îndrăznise să ceară închiderea maidanezilor sălbăticiți și agresivi în țarcuri și eutanasierea celor dovediți ucigași. Doctorița e convinsă că mortul, copilul, plâns până ieri de o lume, ”a făcut ceva”, a dat în câine, l-o fi insultat în vreun fel așa că, pe cale logică, bine i-a făcut de l-a mâncat. Și mă-sa mare de ce nu era acolo? Păi dacă era nu-i exclus, având în vedere că era o haită în zonă, o haită de câini sălbatici care-s veri primari de sânge și comportament cu lupii, să fi fost ronțăită și ea, ca bunicuța Scufiței Roșii, dimpreună cu nepotul. Isteria, în forme amețitoare, s-a suit în Parlament și a îmbrăcat pe stradă și alte forme, bestiale, în care patrupe