Am început fără chef cartea Sophiei Kinsella, Mă dau în vînt după cumpărături (Editura Polirom, 2004, traducere Cristian Ionescu). Deşi subiectul mă interesa, primele pagini mi se păreau prea concrete, prea - vorba unui fost cunoscut personaj public - fără substrat metafizic: eroina, o ziaristă aparent (şi acum, după ce am terminat cartea, sînt în dubiu dacă doar aparent) superficială, era o shopping addict . Dacă i se punea pata pe - să zicem - o eşarfă, nu se putea abţine să n-o cumpere în chiar aceeaşi zi, cu toate eforturile necesare: elucubraţii financiare cu bănci şi carduri, ba chiar împrumuturi personale. Repet, deşi subiectul mi-era familiar, fiind şi eu, la rîndul meu, dependentă de cumpărături (dar într-alt fel, mai leneş, şi nu de haine, ci de cumpărături inutilitare, care pot fi doar privite şi nu şi probate), simţeam că eroina nu mi-e la fel de apropiată ca Bridget Jones, din romanul lui Helen Fielding (Editura Polirom, 2003, traducere Dora Fejes). Mă recunoşteam mai curînd în abisurile depresive ale lui Bridget dintre o cură de slăbire şi o orgie cu alcool şi dulciuri. Cred că Rebeccăi Bloomwood din cartea Sophiei Kinsella îi lipsesc tocmai alunecările în genunile depresiilor. Pînă la urmă, prin mult uzitatul termen de depresie se poate înţelge şi profunzime psihologică, şi capacitate de introspecţie, uneori cu rezultate pozitive. Becky Bloomwood nu are stări în care cade, ci gesturi. E mai mult un om de acţiune: strînsă cu uşa, ea foloseşte diverse tehnici evazioniste, printre care radicalele fugă şi minciună. Profesional, nu pare c-o interesează nimic: eşuată la un ziar financiar care n-o interesează, unde face compilaţii plicticoase pe care nu le prea citeşte nimeni, Becky e, de fapt, alienată. Acelaşi lucru se petrece şi pe plan sentimental, unde Rebecca nu suferă pentru vreun anume mascul, ci pur şi simplu nu are pe nimeni. Poate că pentru