Alături doar de "Viaţa unui om singur", jurnal incendiar păstrat până deunăzi în sertarul lui Adrian Marino, ultimul volum de poeme al lui Mircea Cărtărescu este, cu siguranţă, surpriza editorială a anului. Că scriitorul a renunţat definitiv la poezie de mai bine de două decenii, se ştia. Mai puţin cunoscut era, în schimb, faptul că Mircea Cărtărescu şi-a luat rămas bun de la poezie tot în scris. Compuse între 1988 şi 1992, piesele din volumul "Nimic" (editura Humanitas, 2010) alcătuiesc un crud rechizitoriu nu doar la adresa poeziei în general, ci mai ales - şi de aici derivă întreaga tensiune a cărţii - la adresa propriului imaginar. Fapt cu atât mai surprinzător cu cât, orice ar zice cârcotaşii obsedaţi de revizuirea canonului, niciun poet postbelic, în afară de Nichita Stănescu, nu poate egala, nici în viziune, nici în revoluţionarea limbajului, cărţile lui Mircea Cărtărescu din anii 80. Cel care parodia în "O seară la operă" scrisul tuturor poeţilor români importanţi ajunge să se pastişeze, acum, pe sine. Numai că autopastişa finală nu mai înseamnă fericită revizitare, ci deconstrucţie masochistă.
Într-adevăr, nimic din vizionarismul totalizator, nimic din încrederea în capacitatea "lighioanelor fără număr" din cărţi de a popula singurătatea, nimic din voinţa poetică de a transfigura banalul cotidian al anilor 80 într-un fairy-tale nu mai răzbate în poemele cele mai recente. După cum dispar levitaţiile fantastice, idilele amoroase drapate într-un limbaj carnavalesc-ironic, sau secretul nimb metafizic ataşat obiectelor: "zeul creion", "zeul casetofon" sau "zeiţa faţă de masă", cum se exprima poetul într-un fragment din "Totul", redevin brusc şi brutal creion, casetofon şi faţă de masă. Ruptura nu e, însă, totală, căci două lucruri au rămas din vechiul Cărtărescu: atitudinea neconcesivă faţă de sine, cuplată cu capacitatea de a proiecta pe un ecran super
