Măştile de amplificare

Poezia de până acum a lui Claudiu Ko­mar­tin a fost, în general, asociată cu neo­expresionismul şi/ sau cu exis­ten­ţia­lis­mul, probabil din cauza unui anumit prozaism camuflat într-o retorică mult prea înaltă şi resimţită ca artificială, im­pro­prie. Şi totuşi, forţa de necontestat a poeziei autorului Circului domestic obligă la o examinare mult mai atentă a aces­tor „deficite“ de autenticitate. Octavian Soviany aprecia la un moment dat că poetul „vehiculează o retorică a ostentării şi a ostentativului, îşi teatralizează fie­ca­re trăire, atât din oroarea pe care i-o pro­voa­că viaţa în formele ei brute, pur bio­lo­gi­ce, cât şi din necesitatea de a violenta ori­zontul instanţei lectoriale,teatrali­za­rea experienţei jucând în acest context rolul unui amplificator“. Consider aceas­­tă observaţie foarte importantă pentru o înţelegere adecvată a acestui gen de poe­zie, care uneori poate să contrarieze prin une­le efecte insuficient sublimate sau prin unele tautologii aparent inexpli­ca­bi­le pentru cultura poetică a autorului lor.

Despre volumul cobalt, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher, ţin să spun că este în mod clar cel mai bun din­tre cele scrise de Claudiu Komartin până acum. Deşi nu mi se pare că ar exis­­ta o ruptură între Păpuşarul şi alte in­somnii (2003), Circul domestic (2005),Un ano­timp în Berceni (2009) şi acest ultim vo­lum, evoluţia mi se pare evidentă şi se datorează intensificării, asumării mai în profunzime (ca să nu zic până la ca­păt) a situaţiei sale ontologice mereu con­diţionată de fisura necicatrizată a eului. Aşadar, măştile poetului nu mai as­cund o figură, ci o dezvăluie în in­ca­pa­ci­tatea ei de a se mai lăsa cosmetizată. La autenticitatea în raport cu sine se poa­te ajunge, deci, nu doar prin eli­mi­na­rea (ostentativă, cum se întâmplă de mul­te ori) a tuturor măştilor, ci şi prin­tr-u