Istoria artei ca disciplină universitară a ajuns să intereseze şi din perspectiva evoluţiei sale istorice. Avem acum, altfel spus, şi o istorie a istoriei artei, după cum o dovedeşte şi volumul scris şi editat de Nicolae Sabău, Corina Simon şi Vlad Ţoca – sub coordonarea celui dintîi –, Istoria artei la Universitatea din Cluj, vol. I (1919-1987), apărut la Cluj-Napoca, la Presa Universitară Clujeană, în 2010. Interesată de două personalităţi de importanţă centrală în dezvoltarea activităţii din acest domeniu în perioada de la înfiinţarea catedrei specializate şi a seminarului aferent pînă în preajma schimbării de regim politic din finalul secolului al XX-lea, voluminoasa carte a celor trei autori se ocupă extensiv de Coriolan Petranu (n. 19 ianuarie 1893 - d. 17 iulie 1945) şi, respectiv, de Virgil Vătăşianu, experţi de renume european cu merite consistente în organizarea cercetării acestui areal ştiinţific. Calificat drept „primul istoric al artei din Transilvania“, Petranu se înfăţişează, prin abordarea lui Nicolae Sabău, într-o reconstituire mult mai comprehensivă decît pînă acum. Fostul student de la Viena, discipol al lui Josef Strzygowski, de la care a preluat şi metoda de lucru, s-a remarcat prin aplicarea la arta românească din provincia lui de origine a teoriei originilor organice şi folclorice ale plasticii moderne. În acest fel, el aserta existenţa unei tradiţii artistice româneşti pe meleagurile ardelene, dar, departe de a se rezuma la atît, istoricul de artă a căutat, de-a lungul întregii lui cariere, să demonstreze şi consonanţa dintre această artă şi cea europeană. Era un mod de a dovedi sincronicitatea românească în domeniul patronat de muze, fapt ce permite asocieri între figura acestui savant şi cea a teoreticianului român al sincronismului literar-cultural, E. Lovinescu. Nicolae Sabău elucidează, în bună măsură, valorificînd cu acribie şi văd