Pentru cine îşi mai aduce aminte, în urmă cu ceva vreme s-a mai agitat ideea unei mişcări populare. Ba chiar mai înainte, prin 2005, Valeriu Stoica milita pentru unificarea dreptei sub pulpana unei astfel de mişcări.
Iat-o repusă în discuţie în contextul realităţilor politice actuale.
Animatorii ţintesc, declarativ, mult mai departe decât la o mişcare partizană. Obiectivele propuse, programul lansat par a răspunde unei necesităţi ultimative de a scoate ţara din mediocra letargie politică, de a o responsabiliza la nivel de masă în privinţa propriului destin. Într-un fel o misiune istorică pe linia conştiinţei, a devotamentului patriotic. E posibil aşa ceva? Cât de realistă este ideea şi la ce orizont de timp s-ar putea raporta?
Ne place să recunoaştem sau nu, societatea românească şi aşa rămasă istoriceşte la un stadiu de dezvoltare înapoiat, a fost grav zdruncinată deopotrivă de regimul comunist şi dominaţia sovieto-rusească cât şi de regimul instalat la putere după 1989. Ţară bogată, am ajuns paria Europei. Şi nu atât ne înjoseşte starea economică. Încă ne-au rămas resurse încât cu înţelepciune, cu muncă şi devotament, ne-am putea reechilibra într-un răstimp relativ rezonabil. Adevăratul dezastru s-a produs în sfera social-morală; domeniu-ţintă urmărit cu diabolică obstinaţie atât de comunişti cât şi de neocomuniştii postdecembrişti. Fenomenul s-ar preta la un adevărat studiu istoric. Să ne mărginim a spune că greu s-ar mai putea vorbi de valorile perene care înalţă o naţiune: patriotism, naţionalism sănătos, moralitate, dreptate socială.
La cine s-ar putea face apel în vederea redresării situaţiei?
Mişcarea se adresează predilect celor peste 50% inactivi electoral, în marea lor majoritate formată din generaţia tânără. Cu ce şanse de succes? Familia, şcoala, biserica şi-au pierdut în bună măsură capacitatea de educare şi formare.