Au inceput prin a castiga alegerile locale. Toate partidele. Apoi, cel putin la nivel de discurs, toate partidele ba chiar si candidatii “independenti” par sa-si fi descoperit vocatia anti-sistem. Avem un mare noroc ca PSD si PNL au devenit frecventabile public si oficial, si chiar amici buni la nivel ceva mai neoficial. La vremuri noi, discursuri noi; chit ca oamenii sunt aceeasi. Sigur, si acolo o inertie persista. PSD se mai rasteste din cand in cand la “dreapta”, bazandu-se pe fictiunea doctrinara intretinuta mediatic. Dinspre PNL se vorbeste chiar si acum despre “FSN”, pentru a critica o istoria comuna a PD-L cu un partid cu care ei n-au probleme sa colaboreze in prezent.
Asta cu atat mai ciudat cu cat PD-L este criticat, de data asta pe buna dreptate (lasand la o parte pe cei care critica si un lucru si opusul lui), ca e izolat pe scena politica. Iar PD-L, la randul sau, este incoerent cand vine vorba de propria-i izolare : uneori se lauda cu asta, alteori se plange de ea. Uneori e prezentata ca un deziderat de indeplinit (”nu facem aliante cu nimeni”, “vom castiga singuri” etc.), alteori o povara de care trebuie sa scape, aliindu-se cu orice partid care se gaseste.
Cu PNG, de exemplu, in Consiliul General din Bucuresti; o alianta care le-a adus majoritatea, si un val de critici. Mi se par temeinice – desi oarecum naive – cele care reproseaza PD-L ca s-au aliat, tocmai ei cu discursul lor, cu creatia politico-funciara a unui personaj dubios de genul lui Gigi Becali. Dar critica adusa PD-L ca a adus PNG la putere in Capitala este fara noima. Venind din partea PNL si a sustinatorilor sai, este si ipocrita. Partidul dlui Tariceanu avea posibilitatea sa ia locul PNG, alcatuind o majoritate cu PD-L. Daca n-a dorit sa faca asta, atunci implicit au facut inevitabila intrarea partidului dlui Becali in majoritate. Matematica e simpla, 24 de mandate