Prozatorii moderni ar trebui să-i pupe picioarele lui Flaubert, atacă James Wood în How fiction works. Iar asta pentru că, în primul rînd, scrie criticul britanic, odată cu Flaubert, una dintre muncile prozatorului devine aceea de a deghiza cît mai bine intervențiile auctoriale în observații ale naratorului/personajului său. Decupajul din materia realității romanești poate trece drept realitatea în sine, atîta timp cît tu, cititorul, alegi să ignori faptul că detaliile alese nu pot fi puse toate în cîrca unui biet personaj, ci sînt străbătute de inserții auctoriale. Însă intervențiile respective sînt atît de bine disimulate în marea masă a observațiilor personajului, încît proza devine, într-adevăr – așa cum își dorea Flaubert –, un univers în care autorul este asemenea lui Dumnezeu: omniprezent, dar absent în totalitate. În 1852, cînd trudea atît la Doamna Bovary, cît și la „romanul african“, Flaubert îi scria nefericitei Louise Colet: „Of! Ce ticăloșie mai e și stilul! Nici nu-ți închipui, cred, ce gen de carte este. Pe cît de mult mi-am dat drumul în celelalte cărți ale mele, pe atîta caut în asta să am o ținută îngrijită și să urmez o linie dreaptă geometrică. Nici un lirism, nici o reflecție, personalitatea autorului absentă. Va fi trist de citit; se vor găsi aici lucruri atroce în materie de mizerie și de fetiditate“ (1 februarie).
Flaubert își considera Educația nereușită tocmai pentru că, susținea el (nu trebuie eliminată nici ipoteza alintului în fața Louisei), și-ar fi dat drumul prea mult… A-ți da drumul, în viziunea unui Flaubert aflat în faza incipientă a lui Bovary, înseamnă o imixtiune nedorită a persoanei autorului în geometria stilistică. Recurg acum la alt pasaj decît cel folosit de Wood pentru a ilustra, din contră, măiestria cu care prozatorul reușește să ascundă mîna regizorului în purtarea camerei de filmat de-a lungul unei străzi
