Nu sunt un fan al bugetarilor, dar înţeleg importanţa vitală a serviciilor publice. Sursa: VLAD STĂNESCU
Poţi avea o ţară de imbecili, dacă profesorii sunt ei inşişi nişte amatori. Poţi avea o ţară de suferinzi, dacă medicii sunt comozi sau prost organizaţi. Oamenii mor pe stradă dacă serviciul de ambulanţă nu e bine echipat. Copiii sunt ucişi pe trecerea de pietoni, dacă examenul de conducere se ia contra şpagă. La un moment dat schemele s-au umflat, iar veniturile bugetarilor au crescut peste măsură. Bonusuri, ore suplimentare, prime de vacanţe, de şcolarizare, de limbi străine au camuflat generozitatea excesivă a politicienilor faţă de clienţii lor din administraţie. Copiii luau note mai bune la bacalaureat, dar nu pentru că profesorii erau mai bine plătiţi, ci pentru că erau lăsaţi să copieze. Pacienţii erau îndopaţi cu medicamente scumpe, dar asta nu îi făcea mai sănătoşi. Într-un birou de minister e nevoie de cinci-şase oameni care să învârtă aceeaşi hârtie de care în sectorul privat se ocupă o singură persoană. Pentru că orele suplimentare erau plătite, funcţionarii mai pierdeau vremea şi după program (jocuri pe calculator, chit-chat, nu vă imaginaţi mari sacrificii) ca să-şi poată plăti mai repede ratele la bancă. În acelaşi timp lucrătorul la patron muncea 8 ore doar în contractul de muncă. În realitate, 10-12 ore.
Un asemenea dezechilibru trebuia corectat. Pentru că lucrurile o luaseră razna şi deficitul bugetar se îndrepta vertiginos către 11%, la începutul lui 2010 s-a decis tăierea salariilor în sectorul bugetar cu 25% şi eliminarea din sistem a surplusului. Presaţi de evenimente, guvernanţii nu au stat nici să estimeze surplusul şi nici să taie diferenţiat salariile. Regula de atrofiere naturală (1 angajare la 7 plecări) a rămas singurul mecanism de selecţie. Bonusurile, primele, stimulentele au fost eliminate sau introduse in sa
