Era deja destul de târziu. Stăteam adunaţi in jurul mesei rotunde din bucătărie: Mirela, eu şi oaspetele nostru din acea seară - Ion Zubaşcu. Clara nu implinise pe atunci un an şi dormea liniştită, la ea in odaie. Locuiam la vremea aceea intr-un bloc in formă de U, cu o mare curte interioară. Blocul fusese construit la inceputul anilor '50 şi nu ştiu cum se făcuse de locuiau incă in el cei cărora le fuseseră "repartizate" acolo locuinţe cu aproape 50 de ani in urmă. Mai toţi erau bătrâni, mai toţi erau urâcioşi necomunicativi, mai toţi se uitau la mine şi la Mirela ca la nişte intruşi, ba chiar mai rău, ca la nişte inşi direct responsabili de faptul că din economiile lor de-o viaţă, puse la CEC, acum nu-şi mai puteau cumpăra nici măcar un kil de parizer, că din prestigiul pe care li-l conferea pe vremuri Carnetul de Partid cu zeci de ani de cotizaţii plătite la zi se alesese praful. Ne priveau cu un dispreţ pe care nu se străduiau să-l ascundă, dar un dispreţ obosit, prăfuit, reumatic, un dispreţ care ne stârnea mai degrabă compasiune.

Ascultam cu incântare, adunaţi in jurul mesei rotunde din bucătărie, poveştile lui Zubaşcu despre Maramureş. De fapt, Zubaşcu mi-a stârnit interesul pentru folclorul din Maramureş la vremea când el cânta in Cenaclul Flacăra (din care s-a retras in momentul in care lucrurile acolo au inceput s-o ia razna de tot) colinde maramureşene, indeobşte. De la el ştiu că o colindă moroşenească se zice "tare", că e puternică, demnă şi mândră. Fie că-i vorba despre viaţă sau despre moarte, tot "tare" se zice. Văicărelile pe care le ascultăm an de an şi pe care ni le "vând" drept colinde din Maramureş diverşi negustori de folclor nu sunt decât variante "telenovelizate" ale colindei autentice. Colinda comercială iţi vânează lacrima, in vreme ce colinda adevărată te intăreşte. Colinda-colindă face plauzibil versul "să dau cu cuţitu-n piatră"