Animale şi oameni. Nu ştiu în ce fel cunosc animalele ceea ce numim solidaritate. Ştiu că, în cazul anumitor specii, dacă într-o comunitate apare cîte unul slab, bolnav, ceilalţi îl izolează, îl abandonează, din raţiuni de supravieţuire.

Altele chiar îl sfîşie, îl mănîncă pe cel neputincios! Sînt şi animale care par să-şi arate compasiunea. De pildă, elefanţii. La oameni lucrurile se complică.

Copiii nu prea cunosc solidaritatea, cînd sînt între ei. Un fel de pisici, s-ar putea zice: sînt solidari cu tine doar dacă le dai ceva, dacă ies în cîştig. Totuşi, dacă i se citeşte o poveste cu buni şi răi, instinctiv, copilul va fi de partea celor buni. Adolescenţii au o solidaritate fanatică. De grup. Cred în valori legate de un soi de puritate, chiar şi atunci cînd sînt impuri. Cred că lumea e construită rău şi îi vor binele. E o solidaritate bună, chiar şi atunci cînd iese pe dos. Cît despre adulţi... Cîteva opriri în „peisaj”...

Ceva despre „noi”. În 1990 scriam un text care se numea Ne-am săturat de NOI. Aveam 25 de ani, iar „noi” devenea un cuvînt dubios. „Noi” a fost deplin doar cîteva zile în decembrie 1989 şi cîteva zile în ianuarie 1990. Apoi s-a spart în tot felul de „noi”. Şi-apoi, „noi” a început să fie confiscat, ca multe altele pe vremea aceea. Unii îşi ştergeau cu „noi” murdăria, vinovăţia, îl foloseau ca alibi, alţii se împăunau cu ce nu era al lor sau se derogau de orice responsabilitate. Au început să apară şi înjurătorii de „noi” (care sîntem cu toţii vinovaţi, proşti, ticăloşi), ei plasîndu-se, întotdeauna, deasupra, imaculaţi. „Noi” era nimeni. „Noi” era impersonal. Am simţit atunci că „eu” ar putea fi un alt fel de început: pentru responsabilitate, datorie, onoare. Să vorbeşti în numele tău nu era o desolidarizare faţă de lumea din jur, ci un mod de a te angaja faţă de ea, cu cărţile (tale) pe faţă. În numele tă