Cu câţiva ani în urmă, povestea familiei Naca, de la marginea Bucureştilor, mi-a relevat sufletul de călător fără hodină al aromânului.

Iancu Naca - pe care mă învrednicesc să-l pomenesc acum, la ceva vreme de la trecerea lui în rândul celor fericiţi, "la loc cu verdeaţă" - era, prin şirul lui de strămoşi, modelul pelerinului fără voie şi fără zăgaz al unui Odiseu din alte timpuri. Trei ţări şi un secol au colindat bunii şi străbunii bătrânului, care ne-a primit în odaia curată şi înaltă îmbrăcat în costumul specific al machidonilor din veac. El însuşi se născuse pe teritoriul care a aparţinut ulterior Iugoslaviei, într-un sat de armâni vrednici. De acolo, neamul i s-a mutat în Cadrilater şi mai apoi în Regatul României. Au lăsat în urmă multe case, iar în case multe bunuri adunate cu sudoare... Dar au luat întotdeauna cu ei memoria strămoşilor, poveştile lor, legendele şi cântecele, obiceiurile, portul şi reţetele. Oieri de când se ştiu, aromânii şi-au "construit" gastronomia pornind în primul rând de la bucatele stânii. Chiar şi la nunţi, mâncarea se gătea la cazan, tot din carne de oaie. Se făcea o supă din ficat şi măruntaie, iar carnea se alegea de pe oase, se fierbea şi se amesteca şi ea în supa aceea. Mâncării acesteia i se spunea "ahnie" sau "bardagan". Reţeta de "ahnie de oae" aflată atunci de la Iancu Naca o ştiu şi astăzi. Se lucrează cu cantităţi egale de carne de oaie, ceapă şi cartofi. Se pune la fiert carnea. Măruntaiele (ficat, inimă) se fierb separat şi se taie cuburi. Se curăţă cartofii, se taie în sferturi pe lung şi se pun la fiert în altă oală. Ceapa se taie şi se căleşte în ulei, după care se toarnă peste cartofi şi se fierb împreună. Se adaugă sos de roşii sau bulion şi sare după gust. Când carnea este bine fiartă se pun măruntaiele fierte şi cartofii, se condimentează şi se mai fierb puţin împreună. S-avet orixi! (Poftă bună!)