De curând am avut şansa să văd sute de licurici pe malul unui râu ce curge în inima Wellingtonului prin grădina botanică. A fost un peisaj ireal. Sute de luminiţe strălucind rece în bezna nopţii radiind o lumină albastră, distinctă, produsă de o enzimă numită lu­ciferază. Licuricilor din Noua Zeelandă (Arachnocampa luminosa) le place liniştea, întunericul şi atmosfera umedă. Numele maori de "titiwai" în­seamnă proiectat peste apă. Dacă în Wellington sunt cu sutele, în peş­te­rile din Waitomo se găsesc cu zecile de mii. Este incredibil. Plimbându-mă pe sub licurici nu m-am putut ab­ţine să nu mă gândesc că probabil aşa arătau şi stelele pentru oamenii din vechime, atunci când se puteau vedea pe cer cu sutele de mii, iar poluarea luminoasă era o expresie ce nu se inventase încă. Această impresie a durat până când am avut şansa să ajung sub cerul liber, într-o noapte fără lună, în Stonehenge Aotearoa. Aici există o replică a Stonehenge – Anglia adaptată pentru emisfera sudică: pilonii cercului respectă punctele cardinale şi echinocţiile aşa cum se văd de aici din sud.

Fiind sfârşit de aprilie, Calea Lactee răsărea în toată splendoarea sa şi am văzut pentru prima dată în via­ţă centrul galactic aşa cum îl ve­dem în fotografii – umflat la mijloc ca şi când am răsturna două ouă-ochiuri unul peste altul. Am privit în direcţia găurii negre supermasive ce se află în centrul ei în timp ce deasupra, milioane de licurici stelari albi, roşii şi albaştri străluceau ca un cufăr cu bijuterii împrăştiat pe boltă. Am vă­zut norii lui Magellan, cele două galaxii vecine, deformate de forţa de atracţie gravitaţională a Căii Lactee. Pentru prima dată în viaţă am văzut ce­rul cu stele şi m-am simţit acasă, în galaxia noastră. Dacă ridicam mâ­na părea că aproape puteam să le ating. În jurul meu la orizont, nici o lumină. Mă aflam în Wairarapa.

Noua Zeelandă nu este num