M-am tot uitat la scandalul mediatic legat de Beyonce şi play-back-ul de la ceremonia de reinvestire a lui Barrack Obama şi evident că mi-am amintit de momentele acelea în care nu exista pe o scenă din România altceva decât un disc şi o mimă. Nu mă refer la folk, rock şi jazz, ci la muzica de piaţă, festival autohton etc. De atunci au trecut destul de mulţi ani. Evenimentele mari aduc cu ele lauda din partea artiştilor: “vom cânta live!”. În toate genurile comerciale se revendică ideea de trupă, rider tehnic, prestaţie “vie”. Cum s-a trecut însă, de la o reţetă pe care în definitiv publicul larg o sesiza doar când apărea o defecţiune tehnică, la o linie, hai sa spunem, de conduită muzicală? Fără vreo ierarhizare anume, înclin să cred că: infrastructura a devenit mai accesibilă organizatorilor în termeni de costuri numărul muzicienilor-instrumentişti disponibili a crescut campania împotriva playback-ului a funcţionat la nivel de mase iar eticheta “playback” a dobândit conotaţii negative puternice o parte dintre cei care făceau playback au luat lecţii de canto televiziunile au fost obligate să aplice ştampila de “live” sau “playback” pentru secvenţele muzicale incluse în diverse emisiuni au început să vină “peste noi” artişti din afară, dintre cei serioşi

Nu voi afirma că toţi artiştii din toate genurile vor lăsa cd-ul acasă. Pe unii dintre cei care practică stilul mimă îi cunosc, pe alţii i-am vazut în acţiune: “piesa 6 înainte de piesa 4”, text spus la microfon. Faptul că ştiu destul de mulţi sunetişti mi-a mai dărâmat nişte prezumţii de nevinovăţie. În unele televiziuni, sau hai sa spun, în unele producţii de televiziune, în continuare, să vrei să cânţi live e o aventură şi trebuie să vii cu echipamentele de acasă sau să insişti foarte mult pentru ca lucrul ăsta să se întâmple. Ceea ce afirm însă e că faţă de acum câţiva ani e mai bine. Şi îmi permit, ca art