Comentariile despre intelectuali din numărul trecut al Dilemei vechi mi-au adus aminte de o poveste a fraţilor Grimm, în care răutăciosul pitic Rumpelstilzchen ţopăia pe ascuns în jurul unui copac, fredonînd pentru sine: Ce bine că nimeni nu ştie, că Rumpelstilzchen îmi zice mie! Eroul basmului se ascunde şi el într-o zi în spatele unui copac şi îi află astfel numele. Spunîndu-i apoi pe nume, "numindu-l", piticul îşi pierde puterea care stătea în secretul numelui său, iar eroul nostru îl poate învinge. Intelectualul este precum eroul acestui basm: el "numeşte" cele din jurul său şi prin aceasta pune ordine în lume - şi se în-stăpîneşte astfel peste această lume ordonată de el. Căci orice act de numire este un act de putere. O bună prietenă de-a mea îl compara, din acest punct de vedere, pe intelectual cu "şamanul". Şi într-adevăr, ambii împărtăşesc oamenilor din jurul lor ordinea lumii în care trăiesc cu toţii. Dar o fac într-un mod fundamental diferit: şamanul (şi toate personajele sociale asemenea lui) trăieşte într-o lume deja numită, prin vocea lui doar exprimîndu-se Marea Rînduială a lumii, în timp ce intelectualul se vrea inventatorul acestei ordini, creatorul său legitim. Şamanul are "darul" interpretării, fiind astfel un soi de hermeneut al Marii Rînduieli; intelectualul are "vocaţia" construcţiei, fiind astfel mai degrabă artizanul Ordinii. Unul este eroul tradiţiei cosmo-centrice, celălalt al modernităţii socio-centrice. În primul caz, competenţele se distribuie mai degrabă pe o verticală ce uneşte lumea de aici, profană, cu Marea Rînduială şi Spiritul acesteia de care "şamanul", ca oracol, se află mai mult sau mai puţin "aproape", în funcţie de "harul" său. În celălalt caz, competenţele se plasează mai degrabă orizontal, între diferitele proiecte de "numire" ce îşi dispută legitimitatea socială. Şamanul va lupta astfel cu propria sa fiinţă, străduin