Greu de crezut, el, tocmai el, omul care apăra viaţa, viaţa în general, ca valoare supremă, dovadă cele patruzeci de tomuri scrise pe această temă, să renunţe la propria viaţă. Şi de ce? Pentru că nu mai apărea atât de des la televizor ca în tinereţe, iar ziarele dacă mai scriau de două-trei ori pe lună despre el. Un om obişnuit n-ar putea înţelege. Păi ce, faptul că era prezent cam o dată pe săptămână într-o emisiune de televiziune însemna puţin? Adevărat, în vremurile sale bune era văzut în fiecare seară pe micul ecran, şi atunci avea doar calitatea de membru corespondent al Academiei. Însa la notorietate se batea de la egal la egal cu membrii titulari. Presa nu-l scăpa aproape nicio clipă din ochi. Ce-a mai scris, pe la ce congrese a mai fost, ce descoperiri s-au mai făcut în domeniul său de cercetare. Se făceau destule, nu toate la fel de importante. Dar presa le ronţăia la grămadă pe toate. Hai că lucrul acesta era până la urmă de înţeles, fiind vorba de noutăţi ce puteau duce la eradicarea unor maladii nimicitoare. Dar ce aveau cu viaţa lui privată? Nu putea să iasă cu nevasta la restaurant că, hop, îi aţineau calea. Din nefericire pentru ei, pentru ziaristi, adică, asta se întâmpla foarte rar. Cel mult o dată sau de două ori pe an. Dar ziariştii îşi scoteau pârleala cu biblioteca. Aici domnul academician mergea zilnic. Nu e nimic interesant de aflat, oameni buni, încercau bibliotecarele să-i tempereze. Citeşte, asta e tot ce face, altceva nimic. Ce citeşte? Ohooo, n-aţi vrea să ştiţi, nişte cărţoaie de-ţi vine să fugi când le vezi. Jurnaliştii fugeau, într-adevăr, dar după el, aşa cum fugeau, de altfel, după toate marile personalităţi ale ţării, altele decât cele din zona politicului. Uşor-uşor, lucrurile au intrat în normal, în sensul că interesul presei s-a mai domlit cu timpul.

Cine şi-ar fi închipuit că ditamai savantul suferă că nu se mai află