Cariere la Roşia Montană şi în alte părţi, „pădure“ de antene GSM pe Semenic, centrale eoliene pe Muntele Găina, turn de birouri lîngă Catedrala Sf. Iosif, sală de sport între mormîntul lui Lucian Blaga şi Rîpa Roşie – ce au toate acestea în comun?
În 2002, România a semnat legea prin care a ratificat Convenţia Europeană a Peisajului
(http://www.coe.int/t/dg4/cultureheritage/heritage/Landscape/default_en.asp). Iubitorii de natură poate s-au aşteptat ca acest lucru să însemne mai mult verde, mai puţin beton şi mai puţină poluare, mai puţine păduri tăiate. Dar de la a emite o lege (în acest caz: L 451/2002) şi pînă la a o pune în practică, mai sînt mulţi paşi – primul fiind nişte instrucţiuni („norme de implementare“). Fără ele, legea e goală de conţinut.
„Peisaj“... este acesta doar o fotografie plăcută, cu multe culori? Verde (iarbă, arbori), alb (zăpadă), albastru (cer, ape) etc.? Ce înseamnă, în primul rînd, „peisaj“, în sensul Convenţiei?
Înseamnă o parte dintr-un teritoriu, perceput ca atare de către populaţie, cu caracteristici care sînt rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi, acolo unde există, umani. De fapt, este un mix de componente şi structuri: tipuri de teritorii, percepţii sociale şi în continuă schimbare, elemente şi forţe naturale, sociale şi economice. Pînă la urmă, de ce – cu toate că întreaga planetă Pămînt este un puzzle de „peisaje“ – noi, oamenii, percepem doar o parte dintre ele? Simplu: deoarece noi am inventat o noţiune care ţine de „percepţie“, adică este subiectivă, reprezintă ceva important pentru noi.
Dacă este „subiectivă“, care este rolul Convenţiei? Aceasta se doreşte a fi un instrument prin care noi, cei care am inventat-o (oamenii), să ajungem a ne simţi bine acolo unde trăim. Iar „peisajul“ – frumos sau urît – face parte din viaţa noastră. Uneori, ne identificăm cu el, alteori, n