Clişeul - nu totdeauna necorespunzător adevărului, cum sunt mai toate clişeele acreditate, clişeul unui Paul Claudel invariabil grav şi lipsit de umor, îl stârneşte polemic pe Philippe Sollers în ultima sa carte, Anul Tigrului, cu numeroase referinţe nu atât la opera poetului, cât la jurnalul său, recent tipărit integral în Biblioteca Pleiadei. Astfel că, este "pescuită" cu vădită satisfacţie a răsturnării, a întoarcerii pe dos a poncifelor, trimiterea la Moliere, un spirit deloc "claudelian", desigur: "Geniul ironicului şi muşcătoarea voioşie a lirismului său de asemenea, râsul său scânteietor..., aproape fără cauză şi prelungindu-se, dezinteresat de real..., un râs ca al zeilor, suprem, de nestins."
Claudel descoperind scânteia divinului, unde te aştepţi mai puţin, la Moliere, cum o făcuse şi cu Rimbaud - ceva de natură să-l "excite" la culme pe totuşi cam uşor excitabilul Sollers...
Repezile treceri neaşteptate, salturile în cuprinsul temelor atinse în treacăt sunt foarte pe gustul său, unii îl numesc frivol, eu încă ezit, îi zic aşa şi mă răzgândesc... De la Moliere şi Claudel, sărim la procesul Papon... "Acuzatul declară că are două handicapuri - nu a prestat jurământ lui Pétain şi n-a primit decoraţia "la francisque"; clară aluzie la Mitterrand."
Întoarcere la tocmai cititul jurnal claudelian, de el citit - şi cum o repetă - de nimeni altcineva. "Rimbaud - spusese acesta - este primul care a folosit limbajul şi poezia nu doar ca expresii ale lucrurilor cunoscute, ci dându-le şi misiunea de a le descoperi." De la Claudel şi Rimbaud, bună ar fi - şi chiar este - o descindere în problema Clinton...
"Cele patru femei ce-l acuză pe preşedinte: capetele lor sinistre." Ai zice că libertinul autor ţine partea preşedintelui, ei bine, nu - sau nu tocmai - oroarea de opinia franceză curentă e mai tare ca libertinajul agentului literar al march