Preşedintele nostru interimar vrea tot mai mult să intre în istorie. Va reuşi. Dar pe uşa din dos.
Tot mai des, în declaraţiile sale publice, dl Crin Antonescu recurge la un soi de băţoşenie naţională care, la alţii, ar putea fi luată drept demnitate. În cazul său, nu e decât retorică goală - căci e greu să identifici, în discursurile sale, vreo urmă de idee, darămite vreo atitudine fermă. Pus în faţa reacţiilor dure din partea liderilor europeni, preşedintele interimar se ia (şi mai) în serios şi simte nevoia să răspundă invocând naţiunea. Când Comisia Europeană are nişte solicitări, răspunde ritos că „nu primeşte ordine" de la UE. Când apare prima variantă a raportului privind justiţia, dl preşedinte interimar se simte dator să spună că în el sunt nişte lucruri care „exced competenţele Comisiei Europene". Şi că „nu suntem râme în faţa nimănui", iar „liderii europeni nu sunt şefii noştri". Uneori, puseurile sale de suveranitate capătă o expresie ridicolă: „eu nu m-aş duce în Parlamentul britanic să-i spun ce să voteze".
(Nici nu e cazul: Parlamentul britanic e o instituţie serioasă, n-are ce învăţa de la preşedintele nostru interimar). La mitingul de la Timişoara, şi-a construit un fel de legitimitate istorică vorbind inflamat, la grămadă, despre deţinuţii politici din timpul comunismului şi morţii din decembrie 1989, ca şi cum ar fi fost urmaşul lor consacrat.
Nu e singurul care face asta. Şi premierul, şi ministrul de Externe Andrei Marga au mai luat-o pe ogorul declaraţiilor care mimau „demnitatea naţională". Şi Traian Băsescu, în ultimii ani, mai apăsa uneori pe aceeaşi pedală (de exemplu, când era vorba de refuzul acceptării României în spaţiul Schengen).
Dar Crin Antonescu o face zilnic. Iar în condiţiile de instabilitate de acum - care vor continua, probabil, cel puţin până la sfârşitul anului - recursul la „mândria naţională" e r