Din multe puncte de vedere, cazul Cioroianu developeaza citeva dintre tarele majore care greveaza functionarea partidelor politice autohtone. Demisia lui Adrian Cioroianu a fost mai degraba o demitere. Sigur, pentru discursul public, colegii din PNL si aliatii de guvernare au prezentat decizia sa ca una de onoare, o asumare responsabila a cazului Crulic de catre ministrul de Externe. Ce sa mai vorbim, un gest numai bun de introdus spre pilda in manualele politice. In realitate, am asistat insa la o demitere impachetata intr-o demisie, de altfel prompt acceptata de catre premier. Acelasi prim-ministru care in trecut se intrecea, alaturi de colegii sai din conducerea partidului, in a gasi motive care sa justifice mentinerea in functie a unor ministri carora li se puteau imputa lucruri cel putin la fel de grave. Problema lui Adrian Cioroianu era, insa, aceea ca el aducea mult prea putine foloase in raport cu daunele serioase pe care le provoca PNL-ului. Prestatia sa ca sef al diplomatiei romane a fost, de departe, cea mai slaba din perioada post-comunista. Gafele s-au tinut lant, iar imaginea sa din mass media a devenit una dezastruoasa destul de repede dupa preluarea mandatului. Nu mai departe decit cu prilejul recentului summit NATO de la Bucuresti, prestatia sa la o dezbatere de tip panel organizata de German Marshall Fund a fost ironizata la scena deschisa. Nu e de mirare, asadar, ca in interiorul conducerii PNL se ajunsese deja la o masa critica ce dorea indepartarea sa din fruntea Ministerului de Externe. Iar pretextul a fost oferit de scandalul Crulic, care avea si avantajul suplimentar ca ii oferea lui Adrian Cioroianu posibilitatea unei iesiri relativ onorabile din scena. In acest punct, unii dintre cei care cunosc bine mecanismele de functionare ale partidelor politice romanesti sint, foarte probabil, inclinati sa zimbeasca. De cind incompetenta sau chiar scan