Bătrîna Dacie a ieşit în sfîrşit la pensie după o carieră de 35 de ani. Un automobil cu care românul ajunsese să se identifice. O maşină fluidă în care tot timpul piesele se schimbau. Plecai la drum cu unele, ajungeai la destinaţie cu altele. Un chin de care prea mulţi şoferi deveniseră dependenţi. Se obişnuiseră cu el şi începuse chiar să le placă. Ca o femeie urîtă care însă, voiai sau nu, ţi-era nevastă. Istoria ei, cu mici modificări în cîteva decenii, a urmat destul de fidel istoria societăţii. A apărut în perioada de deschidere a comunismului, cînd era o maşină reuşită (modelul de bază, Renault 12, a fost un succes şi în Franţa şi în alte ţări). N-a mai evoluat însă timp de mai bine de treizeci de ani decît foarte puţin şi doar ca formă. Fondul s-a tot degradat. Pe la vremea revoluţiei ajunsese o bătaie de joc. Nu mai ţinea chiar nimic. După revoluţie a rămas la fel, ca şi multe alte structuri româneşti. În paralel a apărut însă o variantă "modernă": Dacia Nova. Şi fiindcă oamenii rămîneau tot sceptici, tot nemulţumiţi, a fost inventată Super Nova. Un fel de PCR, FSN, FDSN, PDSR. Apoi cu ajutorul francezilor reveniţi s-a făcut Solenza. Şi acum, cu surle şi trîmbiţe, a fost lansat Loganul (PSD?). L-am întrebat pe un şofer de taxi ce părere are şi mi-a zis că e ca un cazan pe roţi. De ce? "Pentru că uite şi Solenzaasta, după numai 20 de mii

de kilometri cum joacă pe linia de tramvai, care e dreaptă." Şi într-adevăr, parcă eram într-o ambarcaţiune cu tangaj. "La şurubăraie lucrează aceiaşi oameni şi pentru Logan. N-are de unde să iasă ceva mai bun." Am văzut şi eu noua apariţie şi nu mai pot scăpa de impresia cazanului pe roţi. Butucănoasă şi adîncă, să încapă toată familia, plus un viţel în portbagaj. Cît de cît ieftină, ca orice cazan şi practică pentru tot românul, aşa cum era şi Berlina. Se simte însă că e produsă de o industrie încă primitivă, fo