De câţiva ani încoace ritmul în care mi-am pierdut, din cele mai diverse motive, politice şi literare mai ales, prietenii, m-a alarmat şi m-a întristat.

Cum am mai scris-o, am cultul prieteniei, deşi nu sunt chiar ce s-ar putea numi o fiinţă foarte socială. Unii îşi construiesc reţele uriaşe de cunoştinţe, mai mult sau mai puţin utile. De câte ori n-am auzit despre câte un scriitor că "are geniul socializării", şi într-adevăr acest talent îi suplineşte câteodată uimitor mediocritatea literară, propulsândul acolo unde un autor ce-şi vede de treabă n-o să ajungă niciodată. Dar un astfel de om n-are cu adevărat prieteni, ci numai relaţii. Oameni ca el sunt lăudaţi în reviste, de către aliaţii literari, întotdeauna pe un ton fals, căci nimeni, nici măcar cei care-i folosesc ca stindard ideologic, nu s-a bucurat vreodată de literatura lor, şi asta se vede.

Prietenii mei nu sunt oameni influenţi. Cei mai mulţi sunt foşti colegi din diverse cenacluri, oameni care îmi plac şi la care ţin din motive pur umane. Mulţi sunt mai tineri decât mine, am lucrat cu ei pe vremuri, am încercat să-i ajut după puterile mele. N-am urmărit nici o clipă să am cu ei o relaţie maestru-discipol, ci una de adevărată afecţiune umană. Am şi prieteni mai în vârstă, cărora le datorez mult. Niciodată, oricare ar fi evoluţia lor, n-aş fi eu cel care să-i critice, să-i vorbească de rău, să se dezică de ei. Există un cod al prieteniei care-ar trebui să fie mai puternic decât orice cod ideologic. Abaterile de la el sunt urâte şi jalnice ca orice trădare.

Mi-am pierdut mulţi prieteni din invidie literară şi din fanatism politic. Pe primii - de douăzeci de ani încoace. Pe ceilalţi, în ultimii trei-patru ani. Sunt resemnat în privinţa primilor. Acolo nu e nimic de făcut. În lumea literară dacă scrii prost eşti iubit de toţi. Ajunge însă cea mai mică înclinare a balanţei c