În 1990, manifestanţii din Piaţa Universităţii strigau: „Chiţac, Chiţac, să fie ras în cap!“. Era pedeapsa maximă pe care „golanii“ care se opuneau regimului primitiv Iliescu-Roman puteau să i-o aplice unui ministru de Interne la fel de primitiv.
Dar Chiţac n-a fost ras în cap. A fost „bărbierit" însă ceva mai târziu, când a venit vremea să dea socoteală pentru „vitejiile" sale de la Timişoara. Din dosar rezultă că, în decembrie '89, generalul Mihai Chiţac a pus mâna pe o armă automată şi, înainte de a trage personal în manifestanţi, a strigat: „La canaliile astea le trebuie revoluţie? Lasă că le arătăm noi revoluţie!".
Le-a arătat el revoluţie. Drept recompensă, zece zile mai târziu a fost numit ministru de Interne în primul guvern al României libere. Guvernul moşit de Ion Iliescu şi condus de Petre Roman.
Chiţac a plătit pentru Timişoara, dar nu a plătit pentru Piaţa Universităţii. Diversiunile sale obscene, cu devastarea sediilor şi incendierea autobuzelor, s-au înscris în seria păcatelor primordiale la care a fost condamnată tânăra democraţie română.
Dincolo de tribunalele pământeşti, există însă şi o judecată divină. Una în care nu se umblă cu tertipuri avocăţeşti şi nu sunt invocate excepţii de neconstituţionalitate. În faţa instanţei cereşti, nimeni nu are imunitate.
Păcat că Mihai Chiţac a murit înainte de a apuca să spună tot ce ştie despre tulburii ani 1989-1990! Dacă ar fi purces măcar să-şi scrie memoriile, tot ar fi fost ceva. Ar fi plecat eliberat pe lumea cealaltă, şi nu apăsat de păcatele tăinuite atâta vreme.
Se adună mult balast de acest fel. Prea multe adevăruri îngropate sub plăci de ciment. Generalul Nicolae Militaru a închis ochii, în 1996, fără să fi cerut iertare pentru crimele sale. Silviu Brucan ne-a părăsit, în 2006, fără să se fi spovedit. Judecătorul-colonel Gică Popa, cel care a pronunţat sentinţa