S-a născut la Veneţia, se consi­deră francez prin adopţie, a cutreie­rat Europa în lung şi în lat, era cunoscut drept cartofor, uneori trişor, diplomat, violonist, epicurian, prozator şi jurist. Toată lumea bună îl cunoştea însă în primul rând ca pe un mare seducător, numele lui devenind un sinonim pentru această îndeletnicire. Se numea Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt şi volumele sale de memorialistică reprezintă nu numai o sursă inega­labilă de informaţii asupra obiceiurilor din secolul 18 ci şi o lectură cu adevărat tulburătoare.

Părăseşte Veneţia, nu de bunăvoie şi ajunge în Franţa, unde se ocupă sistematic de seducţia fiicelor şi soţiilor unor nobili de la curtea lui Ludovic al XV-lea. Nu se mulţumeşte cu simple aventuri amoroase ci se îndeletniceşte şi cu furtul. Scandalul pro­vo­cat de aventura sa cu mar­chiza d’Urfe, a cărei avere şi-o însuşeşte în bună parte, îl obligă pe Ca­sa­no­va să pă­ră­sească Franţa. Urmează că­lă­toriile în care frecventează curţile regale, este primit de Papa de la Ro­ma şi se îm­pri­e­­­teneşte, prin­tre alţii, cu Vol­ta­ire, Goethe şi Mozart.

Îmbătrânit înainte de vreme, îşi găseste un ultim refugiu la Dux, în Bohemia vremii (astăzi Duchov în Cehia), ca bibliotecar la castelul contelui Joseph Karl von Waldstein, şambelanul curţii imperiale. Ignorat de stăpânul său, dispreţuit şi umilit de curteni, Casanova îşi scrie memoriile, umple mii şi mii de pagini cu scrisul său neglijent, cu desene şi simple pete de cerneală. Manuscrisele sunt lăsate moştenire în 1798, cu puţin înainte de moartea lui la vârsta de 73 de ani, unui nepot. Multă vreme nu se mai ştie nimic despre ele. Se credea că sunt pierdute pentru totdeauna. Dar în 1821, un descendent al acestui misterios nepot îi propune lui Friedrich Arnold Brockhaus, un editor german de mare şi meritat renume, să cumpere manuscrisele lui Casanova.

Exp