La ora cand cititi aceste randuri, cum ziceau pe vremuri ziaristii, Festivalul National de Teatru, editia a 17-a, s-a incheiat. Decalajul dintre ritmul de producere a evenimentelor si ritmul de aparitie a comentariilor creeaza insa un fel de prezent continuu, in care vom mai ramane pret de inca un numar sau doua, intrucat FNT este, pentru scena dramatica romaneasca, aproape ceea ce este Festivalul "Enescu" pentru cea muzicala, adica reuniunea ce acapareaza, vreme de circa doua saptamani, interesul tuturor oamenilor "din breasla" si a unui numar de spectatori "normali".
Nu chiar atat de multi, acestia din urma, precat se lauda peste tot organizatorii - dar asta e alta poveste, pe care o vom depana mai tarziu. Deocamdata, sa notam ca, indiferent cu cine populate, salile festivalului sunt, aproape fara exceptie, pline, atat la spectacolele carora, vorba ceea, li s-a dus buhul, cat si la productiile despre care se stiu mai putine. Sau nimic - pentru ca, din nefericire, "promovarea" la nivel de masa, prin mediile puternice (televiziuni si posturi de radio), a fost, anul acesta, destul de modesta. Este, presupun, o explicatie a faptului ca publicul nu a dat navala, asa cum ar fi fost de asteptat, la (spre exemplu) spectacolele lui Thomas Ostermeier, aduse de Schaubuhne am Lehniner Platz din Berlin, regizor si trupa cu adevarat celebre si pe adevarat merit. Daca tot a capatat deschidere internationala, Festivalul National ar trebui sa faca reclama cuvenita produselor de nivel european pe care le propune pietei autohtone, dand astfel Cezarului ceea ce-i apartine si autenticilor iubitori de teatru, ceea ce merita. N-ar fi pacat ca un spectator inrait sa afle, dupa terminarea festivalului, ca a ratat cine stie ce montare pe care visase fara sperante s-o vada?
Caci, asa cum anticipam in articolul de acum o saptamana, "clou-ul" festivalului il constituie - la f