(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012) Prezent în carne şi oase la Istanbul la deschiderea Muzeului Inocenţei, prima întrebare care mi-a venit în cap a fost cum de nimeni nu s-a gîndit pînă acum să dedice un muzeu unei cărţi. A fost, probabil, nevoie de un scriitor cu o pasiune vecină cu obsesia pentru ficţiune, o mare fascinaţie pentru oraşul natal şi o dragoste mai veche, abandonată între timp, pentru pictură. Ideea tandemului roman-muzeu a lucrat în mintea lui Orhan Pamuk vreme de 15 ani. Romanul a fost lansat în 2008, muzeul - în această primăvară. „Am scris romanul adunînd obiectele pentru muzeu, gîndindu-le pe amîndouă ca pe mici enciclopedii ale dragostei. Romanul şi muzeul pot funcţiona separat: cartea este imaginaţie verbală; muzeul, plăcere vizuală.“ Catalog adnotat precum un roman, pereţii muzeului conţin fragmente reproduse manual de Pamuk însuşi, fragmente care însoţesc obiectele ficţiunii: „Vizualizarea este diferită de naraţiune. În roman există sentimente şi reacţii, detaliile pot fi găsite aici, în muzeu, unde am transformat timpul în spaţiu, recreînd atmosfera lumii de cuvinte din carte. De fapt, întreaga civilizaţie europeană se găseşte adunată, peste tot, în cutii cu obiecte private. Muzeul nu a fost conceput după logica imperiului, am vrut să-l fac mic şi personal“, mai spune Orhan Pamuk, vizibil fericit să ideea lui de a plasa o poveste imaginară într-o casă reală a prins, în sfîrşit, contur şi este... vizitabilă. Amenajat de Pamuk însuşi, împreună cu un grup de arhitecţi, pictori şi designeri, într-o casă construită în 1897 (preţul de achiziţionare al casei, plus cheltuielile de amenajare, ne spune Pamuk, au depăşit un milion de euro, adică suma primită de la Academia Suedeză cînd i s-a decernat Premiul Nobel), muzeul are trei etaje şi conţine 83 de casete de sticlă (exact cîte capitole are romanul) pline cu miile de obie