Am explicat in episodul trecut ce reprezinta taramul patagonez pentru mine. Un loc prea indepartat ca sa-l vizualizezi, unde se poate intampla orice. Oricat de absurd ar fi, tot pare posibil, real. Si este real. Din pacate, mult prea aproape de noi. Ne inconjoara si ne sufoca. Suntem patagonezi, de asta n-am scapat inca. In Patagonia Mea balamucul este asa de mare incat nu te poti plictisi. La "performantele" de pana acum mai adaugam: neputinta, nedreptatea, ura, smintirea, josnicia, ipocrizia, disperarea, mocirla. Numai in Patagonia Mea se putea intampla ca un terorist (+ crima organizata + escrocherie) sa iasa din tara si sa se evaporeze ca orice blatist, neprins de controlor, intre Ploiesti si Bucuresti. Absurdul nu era perfect daca fugarului nu i se facea dosar pentru trecerea frauduloasa a frontierei (fara sa ni se spuna pe unde a "iesit"). Fenomenul patagonez se petrece si invers: irakieni indezirabili pe 15 ani si expulzati acum 5 luni din tara sunt depistati din nou in locul de unde au fost trimisi acasa. Numai patagonezii mei, bine dresati, dar si curiosi din fire, au fost in stare sa caste ochii 14 ore la "rafinata" nunta de la Izvorani (fara contract prenuptial) a unor bogati de carton, sorbindu-le giugiulelile si vorbele de prost gust si sa discute la serviciu o saptamana despre idealul unei eleve de liceu: maritisul cu un milionar in euro. Si tot in febrila Mea Patagonie domnul Felix Grivco se considera in 2003 erou national, cand CNSAS i-a dat certificat de buna purtare. Patagonia Mea era candva granarul Europei, iar in cartile de scoala elevii aflau ca rezervele ei de sare ar ajunge pentru toata omenirea cateva secole. Astazi Patagonia Mea importa sare si granarii au plecat la cules de capsuni. In Patagonia Mea o femeie poate fi vazuta cu burta la nas, tinand in brate un sugar si cersind intre masinile ce asteapta la stop, fara sa verifice cineva