Există o idee care funcţionează în viaţa noastră literară ca un fel de axiomă: nu contează strict cum scrii, contează ce se spune despre scrisul tău, contează cum te privesc ceilalţi, contează cota pe care o ai. Iar o cotă ridicată cum se obţine?

Cine face şi desface ierarhiile literare de la noi? Există şi locuri, şi instituţii, şi persoane care joacă acest rol, de a valida, de a impune un scriitor.

La capitolul locuri, Capitala este percepută de obicei drept centrul care dictează ordinea literară. Când vorbim despre instituţii, desigur, revistele sunt, prin însăşi definiţia lor, pârghii, mai puternice sau mai firave, de afirmare literară: metaforizând, aş zice că fiecare revistă, mare sau mică, îşi creează un soi de halo sui-generis format din numele autorilor pe care-i susţine scriind despre ei sau publi-cându-i. Să exemplificăm cu câteva reviste: dacă restrângem referirile la Bucureşti, România literară a însemnat multă vreme, pentru domeniul scriitoricesc, vioara întâi (sperăm să însemne şi de acum înainte). Sunt însă neapărat de menţionat revistele înfiinţate după 1990, „Dilema Veche" şi „Dilemateca", „Observator cultural", „22", ale căror merite în deschiderea orizontului cultural de la noi sunt considerabile. Apoi, editurile pot fi privite şi ca instrumente de validare scriitoricească şi se cade să numim aici măcar două: Humanitas şi grupul Polirom & Cartea Românească (care beneficiază şi de un săptămânal propriu, Suplimentul de cultură). Între instituţii, nu trebuie să uităm Institutul Cultural Român, care vine cu un program dinamic şi coerent de promovare a literaturii române şi, mai larg, a culturii vii. Dar, evident, instituţiile sunt făcute de oameni. Există oameni care, singuri, prin ei înşişi, sunt adevărate instituţii. Un exemplu pe care n-am cum să-l ocolesc este chiar directorul acestei reviste: ceea ce a reprezenta