Ştirile cele mai importante ale acestei săptămâni sunt cele referitoare la doi dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti români ale căror destine întrucâtva asemănătoare sunt percepute extrem de diferit de iubitorii sportului. Ei se numesc Adrian Mutu şi Cristian Chivu. Ambii au avut cariere de lungă durată şi aproape exclusiv la echipe de primă mărime, punctate însă de întreruperi de activitate, de asemenea foarte lungi, dar generate de evenimente complet diferite: în timp ce Mutu a fost suspendat, anchetat, amendat şi condamnat la despăgubiri uriaşe pentru culpa de a fi fost depistat drogat, Chivu a avut pate de un şir de accidentări care, cumulate, probabil că dau un total mai îndelungat decât cel în care a fost valid şi a apărut pe teren. Culmea bizareriei este că atunci când vorbeşte de Mutu, pe lângă „drogat”, o largă majoritate îl alintă şi cu alte vorbe simţite precum „beţiv”, „golan”, „derbedeu” etc., în timp ce imaginea clasicizată a lui Chivu nu-i prezintă pe acesta ca pe un tip conştiincios, devotat, manierat, un fel de apostol sau chiar semi-înger pogorât colea, în iarbă. Ce mai, exemplu între exemple pentru tineri, bătrâni, femei, copii, albi, negri şi ce-or mai fi... că doar de aia a şi fost uns căpitan al Naţionalei! La o analiză ceva mai atentă, constatăm însă că îngeraşul, modelul, a avut una din cele mai lungi perioade de absenţă din carieră după ce, beat-mangă, a alunecat pe scările de la o reşedinţă becaliană, parcă a lui Giovanni. În acest timp, Mutu, personajul negativ, se bătea cu Mourinho, cu Chelsea, cu FIFA, cu TAS, pentru a-şi recâştiga dreptul de joc, după ce a fost prins drogat la o echipă unde, probabil că din lotul de 30 nu se drogau decât ăia care erau prea beţi pentru a „desena” liniuţe. Cât priveşte prestaţiile la Naţională, nu-mi aduc aminte de măcar una a eternului căpitan în care acesta să fi anihilat vreun fotbalist reputat sau s