La nivelul întregii Uniuni Europene se vorbeşte despre o economie „în două viteze", în care unele state îşi vor continua dezvoltarea în ritm susţinut, în timp ce altele vor stagna, luptându-se cu datoriile şi cu dezechilibrele structurale. Luată ca întreg, România pare să se aşeze mai degrabă în al doilea grup. Însă motivul este faptul că există un decalaj intern aproape simetric celui din Uniunea Europeană.

Datele economice defalcate pe judeţe arată limpede despre ce este vorba. Există un grup care recuperează rapid decalajele faţă de Europa şi altul care, deşi ar avea toate şansele să vină din urmă, nu reuşeşte nici măcar să ţină pasul.

Primul grup este al judeţelor reindustrializate, puternic orientate spre export: jumătate din judeţele Transilvaniei, zonele din jurul marilor oraşe sau Capitala - al cărei nivel de bunăstare a depăşit deja media UE.

La polul opus se află aproape întreaga Moldovă şi judeţele agricole din Câmpia Română. Aici, numărul celor care mai muncesc este îngrijorător de mic, chiar şi prin comparaţie cu o medie naţională redusă, iar dependenţa faţă de bugetul de stat este de-a dreptul împovărătoare - nu doar pentru contribuabili, ci chiar şi pentru beneficiari. Într-o economie în care statul înseamnă aproape totul, dar nu face mai nimic, nimeni nu vrea să investească.

Da, este vorba despre cele două Românii despre care vorbea un fost prim-ministru, dar nu „una care are nevoie de sprijin şi una care are nevoie de şanse", ci două Românii care au nevoie de şanse.

Vestea bună este că această discrepanţă reprezintă un rezervor de oportunităţi pentru creşterea economiei timp de mulţi ani de-acum încolo. Recuperarea decalajelor, care s-ar putea produce relativ rapid în contextul apartenenţei la UE, ar repeta la scară mică modelul comunitar: pieţe noi de consum în schimbul unor resurse umane mult mai ieftine decât cele din