Încep printr-un paradox: după ce critici precum Dumitru Micu, Ion Rotaru, Marian Popa, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu au publicat, în ultimii ani, istorii ale literaturii care au stîrnit interminabile discuţii, genul pare a fi intrat într-o eclipsă din care nu cred că va mai ieşi. Eu unul cred (şi am şi scris, acum un an şi ceva) că tentativa eşuată a lui Manolescu marchează declinul unui gen care îşi păstrase, în cultura noastră, o anacronică autoritate. Atunci cînd va mai fi folosit, acest titlu va acoperi lucrări cu un asumat caracter didactic, de uz şcolar, aşa cum, de altfel, s-a şi impus el prin secolul al XIX-lea. Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române. Partea întîi, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2009, 500 p.Un domeniu vitregit Este exact şi statutul pe care i-l atribuie Manuela Tănăsescu sintezei sale intitulate O istorie a literaturii române. Ea se adresează, prioritar, celor tineri, elevilor, studenţilor care vor să cunoască începuturile literaturii române. Nu avem de a face, prin urmare, cu o operă de erudiţie, care să meargă la documente, să descifreze manuscrise, să descopere noi autori sau măcar să reevalueze alţii intraţi, prin tradiţie, în canon. Ocupîndu-se de literatura veche, cartea Manuelei Tănăsescu nu stă (şi nici nu are pretenţia) lîngă lucrări fundamentale în domeniu, semnate de Nicolae Iorga ori Nicolae Cartojan. De altfel, a-i pretinde aşa ceva ar fi, astăzi, prea mult: după ce, la începutul, respectiv la jumătatea veacului trecut, cei doi cărturari (urmaţi, imediat, de alţii, precum Sextil Puşcariu, P.P. Panaitescu, Şt. Ciobanu, Dan Simionescu şi, după război, de I.C. Chiţimia, George Ivaşcu, Al. Duţu, G. Mihăilă, Dan Horia Mazilu, Dan Zamfirescu) au desţelenit terenul, e greu să mai calci pe un teritoriu nebătătorit. Ceea ce mai ţine de amprenta personală a cercetătorului sînt atitudinea, metoda, modul de raportar