Realiste, sugestive sau parodice, miniaturale sau in intentie monumentala, piesele expuse sunt dovezi ale unor disponibilitati tehnice deosebite, necesare, de altfel, tuturor celor preocupati de formarea viitorilor artisti. Chiar daca in Italia „toate drumurile duc la Roma", acum trei ani, in vara lui 2009, planuisem sa ma abat de pe traseele vacantei, pret de doua zile, spre laguna venetiana. Ma ispitea, bineinteles, mult vizitata Bienala, evenimentul care aloca periodic densitate maxima ofertelor artistice ale postmodernitatii. Doua popasuri muzeale neprevazute au facut ca sirenele noutatii si diversitatii sa fi fost surclasate ireversibil de cu totul alte provocari. Spatiosul Palazzo Ducale, cu multimea artefactelor adapostite si cu splendoarea interioarelor pictate de Tizian, Veronese, Tintoretto, Tiepolo si de ceilalti maestri ai Scolii venetiene, m-a retinut aproape o zi. La Pallazzo Fortuny, o cladire veche, racoroasa, cu parfum renascentist - gazda unei expozitii denumite In-finitum - am zabovit ceasuri intregi. A ramas, pentru mine cel putin, modelul evenimentului motivat de exigenta sintezei. Sub semnul conceptului de „infinit" erau adunate sute de lucrari, de la antichitati grecesti, romane si egiptene, pana la fotografii, video-uri si instalatii apartinand unor artisti recenti. Pe suprafata a patru etaje, filosofia si arta realizau un mix impresionant, care aseza sub acelasi acoperis genuri eterogene, stiluri, opere dintre cele mai diverse, dar sugestive in raport cu subiectul ales spre ilustrare. Coerenta tematica pretindea ca istoria si geografia sa fie puse intre paranteze; nici succesiunea cronologica, nici indiciile teritoriale sau de apartenenta comunitara nu contau in ordonarea lucrarilor. In scenografia curatorilor italieni, „batranul" Giorgione, bunaoara, putea sta alaturi de Lucio Fontana, Giacometti, Bill Viola, Piccaso si Joan Miró; Francesco