Un patapievicios se recunoaşte după filosofia modernităţii, după scepticismul că schimbarea în sensul postmodernist ar fi benefică şi, desigur, după multe altele. Dar cel mai lesne e de recunoscut după mers; adică după mersul ideilor şi după ţinuta ştiinţifică a discursului critic. Semnul distinctiv e unul formal: un anumit comportament intelectual, un anumit stil al ideilor şi al argumentaţiei, presărat cu asertări, decelări, inferenţe, aprehendări şi sintagme latiniste. La debutul său, în volumul Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare (Ed. Paralela 45, 2005), craioveanul Cătălin Ghiţă se resimte benefic de o astfel de influenţă. Semnele sunt foarte discrete, relevabile numai cunoscătorilor, de pildă, după cum introduce în analiza logică particula qua. O fizică şi o metafizică a actului poetic sunt pasiunea lui Cătălin Ghiţă, deopotrivă cu proiecţia profetică a lumilor fictive, într-un mod înrudit, foarte de departe, cu explorarea întreprinsă de H.-R. Patapievici în universul lui Dante. Mai tânărul cercetător, exersat pe domeniul filologiei, nu al filosofiei şi al ştiinţelor exacte, este preocupat de William Blake ca paradigmă a poeziei vizionare.

Sunt salutare iniţiativa şi opţiunea lui Cătălin Ghiţă de a studia vizionarismul poetic, dând noţiunii o fundamentare teoretică doctă, pe care nu o avea până acum în exegeza literară românească. Fără contribuţiile lui Eugen Negrici şi ale Ioanei Em. Petrescu, singurii care au stăruit asupra implicaţiilor vizionarismului, nu am avea în critica noastră literară nici o cercetare deschizătoare de drum în acest domeniu - după cum subliniază cu îngrijorare tânărul exeget în introducerea amplei şi documentatei sale exegeze. El construieşte o ,arhitectură exegetică", sedus de sistem. Pentru noi, studiul lui Cătălin Ghiţă este mai mult decât o cercetare de pionierat, oferind pentru prima dată în bi