De la puştanii care dansează step pe caldarâmul de culoarea vinului, pe Bourbon Street, până la acrobaţii costumaţi în femei - toată lumea face artă în oraşul american New Orleans. Nu prea se face să vorbeşti despre New Orleans. Este ca şi cum ai avea o poveste de dragoste pe care o spui prietenilor, cu care te lauzi, pe care o porţi pe piept, pe dinafară, ca pe o decoraţie. De fapt, ar trebui să ţii această poveste la pieptul tău, pe dinăuntru, să te încălzească de acolo. Căci relaţia cu New Orleansul nu poate fi decât emoţională, senzuală, erotică aproape. Nu există loc de “amiciţie” şi nu ţi se dă nicio secundă pentru a crede asta. Când am aterizat prima oară acolo, ieşind din avionul climatizat, am trecut prin tunelul cu burduf al porţii aeroportului.
Pânza era sfâşiată într-un colţ şi, prin acea fantă, oraşul a găsit loc să mă întâmpine cum ştia el mai bine. Aerul fierbinte (era martie) mi-a lipit brusc pantalonii de coapse, într-un gest de intimitate presupus consimţită, de graţie garantată dinainte, faţă de care, se ştie deja, nu ai cum să protestezi, că doar nu oi fi tu altfel decât miile de femei pe care le-a cucerit până la tine, nu oi fi plămădită din alte aluaturi, nu oi fi venit cu alte gânduri. Şi chiar dacă…
Ceea ce te izbeşte la început (sau te învăluie, mă rog) este aerul organic al locului. Oraşul nu este o aşezare, un reper geografic, o unitate administrativ-teritorială. Este o dihanie care suflă, care creşte, care se unduieşte în jurul tău. Îl simţi viu şi cald şi pulsând, o plantă cu colţi sau o fiară cu flori. Fermentul este ceea ce te mişcă şi te îmbată şi te simţi copleşit de această uriaşă energie (pro)creatoare.
Peste tot, artă
Căci totul în New Orleans este creaţie cu aspiraţie spre artă. Puştii care dansează step pe caldarâmul de culoarea vinului pe Bourbon Street, cântăreţul la tub
