Trei zile la Torino sunt insuficiente pentru a desluşi cum se cuvine relaţia dintre italienii-gazdă şi românii-musafiri, dar pot produce multe revelaţii.
La conferinţa de sâmbătă, găzduită de Centrul de Congrese al Regiunii Piemonte şi având tema „România şi drepturile omului la 20 de ani după o tragedie încă necunoscută", un italian din sală a pus, la un moment dat, o întrebare abruptă. „De ce românii îşi părăsesc ţara şi vin în Italia, în loc să rămână acasă şi să facă o revoluţie pentru a schimba lucrurile în bine? Perche?"
Omul era nu doar profund nedumerit, ci şi sincer revoltat. Rând pe rând, distinşii colegi din prezidiu - cu toţii, italieni - au încercat să-i dea explicaţii logice, lipsite de patimă şi de prejudecăţi. Când mi-a venit rândul să răspund acestei provocări, care avea legătură doar tangenţial cu tema conferinţei, am simţit nevoia să îngroş puţin tonul, conferindu-i o fermitate uşor nepoliticoasă. „Vă voi răspunde prin două întrebări la fel de retorice ca şi a dumneavoastră. Primo. De ce milioane de italieni şi-au părăsit ţara şi au plecat în America, în loc să rămână acasă şi să facă o revoluţie pentru a schimba lucrurile în bine? Secundo. De ce italienii au asistat indiferenţi, în ultimele decenii, la îndatorarea excesivă a ţării - calea sigură spre colaps economic -, şi nu au făcut o revoluţie pentru a schimba lucrurile în bine? Perche?"
Surpriză: deşi formată majoritar din italieni, asistenţa a aplaudat generos. Semn că nu apartenenţa la o comunitate sau la alta era importantă, ci obiectivitatea unui raţionament. Nu sunt greu de intuit cauzele masivei migraţii româneşti către Italia: sărăcia, şomajul, corupţia, disperarea, mizeria, insecuritatea, lipsa perspectivei. Exact din aceleaşi motive treceau Atlanticul milioane de italieni, cu bocceluţa-n mână, în urmă cu aproape un secol!
În privinţa metodelor insurecţional
