Miza bătăliei politice duse acum în Europa – şi în crescendo, în România – nici nu mai este stânga versus dreapta, ci indignare legitimă şi informată versus jacquerie distructivă bazată pe instincte primare, pe care unii o aşteaptă cu nerăbdare, ca pe A Doua Venire.

Privesc cu tristeţe şi îngrijorare cum se îngustează spaţiul pentru discuţie raţională în România (despre Casa Regală, criză, soarta zonei euro sau orice altceva) sau aiurea, chiar în momentele când lumea trece prin situaţii dificile, iar cetăţeni, care altădată păreau întregi la minte, încep să tropăie cu copite de rinocer. De exemplu, preşedintele ceh Klaus, care tocmai a cerut armatei să apere ţara de globalizare şi unificare europeană. Una e să fii eurosceptic, alta este să te alături oficial echipei Lady Gaga.

Şi la noi, unii cu care puteai avea diferenţe de opinii, dar obişnuiau să producă măcar argumente, au început să secrete bilă şi ideologie. (Opinia fiind ceva la care ajungi după procesarea argumentelor; ideologia merge invers, de la concluzii gata confecţionate către adunarea selectivă din realitate doar a acelor elemente care, asamblate sucit şi ipocrit, justifică preconcepţii sau dintele contra cuiva.)

Pericolul unei derive populiste în asemenea vremuri tulburi e mai mare decât acum câţiva ani. Sistemul de guvernanţă şi clasa politică trebuie scuturate şi reformate, în România, în UE şi în lume, în general. Scuturarea este însă o condiţie necesară, dar nu suficientă – la fel de important este ce pui în loc, după ce ai analizat şi înţeles cauzele problemelor de azi; iar dacă se poate, cele reale, nu imaginare. Or, aici apare tentaţia de a încuraja iraţionalitatea şi escapismul milenarist, doar din dorinţa bolnavă de popularitate şi audienţă în rândul unui public derutat şi cuprins de frisoane.

Nu e vorba doar de politicieni, de la care nici nu te aştepţi la altce