Gazetăria interbelică, asupra căreia m-am aplecat în tinereţe şi mă mai îndoi de şale încă, prezintă savori pierdute în timp şi arome care s-au volatilizat, ca mirosul de piersică dintr-un borcan de dulceaţă uitat fără capac. Pamfletul este şi el altcum. Caragiale îl pictează, la începuturile veacului ultim din mileniul isprăvit, cu mustăţile unei pensule care te gâdilă şi amuză întâi, apoi te obligă să râzi ţinându-te cu mâna de burtă. Mai încoace, Tudor Arghezi, lăudat ca poet şi uitat adesea ca publicist, face din pamflet bisturiu.
Taie cu el, uneori adânc şi nu lipsesc întâmplările cu personalităţi schilodite cu totul de condeiul negustorului de cireşe de la poarta casei din Mărţişor. Cel mai nemilos scrie Tudor Arghezi despre canalia politică. El o găseşte chiar în cetăţeni guvernamentali sau ai parlamentului despre care am învăţat la şcoală. Un Take Ionescu, despre ale cărui merite politice am citit, e tăvălit fără milă de Arghezi. Nu ştiu dacă e trecut în clasa canaliilor, dar nu lipseşte mult să-l promoveze. Marele istoric Nicolae Iorga e caricaturizat pentru obrăznicia de a scrie, fără har, poezii.
Dar cel mai tare apasă pamfletarul, strivind-o sub călcâiul vorbelor cu vitriol, în canalia politică. Avem noi azi, în peisajul vopsit şi revopsit al politicii, personaje vrednice de a fi considerate canalii? Mai sunt canalii politice azi sau au dispărut dimpreună cu îndrăzneala savuroasă a condeiului arghezian? Sau nu numai că n-au dispărut, ci au împuiat, s-au înmulţit ameţitor, canalia politică e găsibilă şi-n parlament şi-n guvern şi la putere şi-n opoziţie? În parlamentul de ieri, în cel de azi şi, de ce nu, în parlamentul de mâine, obţinut printr-un uninominal pur sau printr-un uninominal şchiop, s-a găsit, se găseşte şi se va găsi canalia politică? N-a omorât-o verbul lui Arghezi, n-a ruşinat-o satira lui Caragiale, n-a beştelit-o în epigrame