„Fiecare rus în adâncul sufletului său nu-l suportă pe niciun străin”, spusese odată Ecaterina a II-a, împărăteasă a Rusiei. Astăzi aceste cuvinte sunt valabile ca niciodată. După câteva decenii de internaţionalism şi egalitarism identitar, cultivat în URSS, ruşii revin la naţionalismul brut. Şi acesta e un pericol în primul rând pentru Rusia însăşi...
Federaţia Rusă trăieşte în aceste vremuri una din cele mai sensibile perioade din istoria sa ca stat multinaţional. Nu se ştie cu exactitate care va fi finalitatea evoluţiilor demografice şi a metamorfozelor identitare care se produc în această ţară, nu se cunosc termenele schimbărilor sau anul de cotitură, însă există temeiuri să presupunem că, după căderea Imperiului Rus în al doilea deceniu al secolului XX, după destrămarea URSS la începutul anilor 90 ai aceluiaşi secol, Federaţia Rusă este din nou pe punctul de a pierde din integritatea sa teritorială, în mod etapizat, pe parcursul următoarelor decenii. Cauza acestor pierderi teritoriale rezidă nu atât în probleme de ordin economic, cât în probleme de ordin politico-identitar.
Ca şi în cazul atâtor alte proiecte multinaţionale, „călcâiul lui Ahile” al Federaţiei Ruse este eterogenitatea etno-confesională a acestui stat. Or, redeşteptarea etnicismului, a regionalismelor şi a retoricii naţionaliste la început de secol XXI, în întreaga lume, nu lasă nicio şansă statelor multinaţionale pe termen lung. Politica revendicărilor identitare regionale va frânge politica construcţiilor statale supraidentitare. Alături de eterogenitatea etno-confesională, la demontarea statală a Rusiei contribuie şi migraţia, şi problemele de ordin socio-economic şi mai ales naţionalismul etnic rusesc. Toate aceste elemente reprezintă un amestec care lesne se poate transforma într-un „coctail Molotov” psihologic în interiorul societăţii.
Naţionalismul rusesc a devenit un cure