Individul (post)modernitatii, prizonier al propriilor comoditati, dependent vital de tehnologie si victima a unei perspective istorice singulare (globalizate), nu mai are apetenta pentru nou decit in masura in care el ii va fi furnizat. Placid, acest ins "post-istoric" nu poate crea nimic, sucombind in universul cliseelor insurmontabile si al ideilor primite de-a gata. Intr-una dintre fascinantele sale "note" (datata, iata, cu mai bine de patruzeci si unu de ani in urma - "Joi, 3 ianuarie 1969" - si reluata intr-un numar recent al Dilemei vechi), Andrei Plesu face o, cum sa-i spun, "tipologizare culturala" absolut remarcabila. Spune autorul: "Ma frapeaza, uneori, fisura existenta, potential, intre omul de cultura si insul creator. Pe de o parte acumularea (cultura e intotdeauna vasta, intinsa, generala etc.), pe de alta explozia. Cu specificarea ca nici acumularea nu duce, in mod necesar, la explozie, nici explozia nu are loc, in mod necesar, pe baza de acumulare. Dar explozia e experesie de sine, in vreme ce acumularea e, mai degraba, uitare de sine. Exista, in alcatuirea omului de cultura, o componenta de camuflaj. Cultura pura si simpla compenseaza si ascunde, in anumite cazuri, o sumedenie de precaritati: sterilitatea, de pilda, sau lipsa spontaneitatii, sau subrezenia instinctului vital. Am intilnit culturali pentru care cultura e sansa de a fi stiutor, chiar daca nu intelegi mare lucru. Inlocuiesti reflectia prin citat, inventia prin sursologie. In variantele sale reusite, omul de cultura e un temeinic culegator. Semanator, intruchipare a vervei seminale, e insa numai individul dotat pentru creativitate". "Culegatorul", imi permit sa adaug, revela si o dimensiune parazitara, existind in virtutea eforturilor si inspiratiei "semanatorului". Si totusi, cumva paradoxal, omul de cultura il dispretuieste pe insul creator. Andrei Plesu nu se ocupa si de acest aspect,