Ultimul număr al revistei Observator cultural (nr. 598) a găzduit un grupaj de articole semnate de Ciprian Mihali, Bogdan Ghiu şi Cezar Gheorghe, care urmăresc explicit să provoace o dezbatere reală asupra rolului filozofiei academice în spaţiul nostru cultural – altminteri suprapoluat de „teme“ politice (C. Gheorghe), de „sofistica impresionistă“ (C. Mihali) şi, eventual, de exerciţii de „indignare fals filozofică“ (B. Ghiu). Urmînd invitaţia celor trei autori de a analiza public mizele academice şi extraacademice ale filozofiei, voi încerca să ridic cîteva întrebări privitoare la „rostul filozofiei şi al filozofului“ într-o cultură intelectuală. Voi porni, asemenea lor, tot de la „gîlceava“ mediatică iscată în urma unui concurs pe un post de lector la Facultatea de Filozofie, dar voi încerca să construiesc, pe baza ei, o dilemă mai generală între două modele de formare universitară, asociate cu două moduri distincte de activitate şi recunoaştere. Un prim model este, astfel, cel al cercetătorului educat, după încheierea studiilor de bază în România, în universităţi străine. Acesta a deprins cu succes abilitatea de a scrie articole indexate ISI, de a conduce granturi de cercetare şi de a administra reviste de specialitate locale astfel încît să devină recunoscute internaţional. Un al doilea model este cel al profesorului care şi-a făcut studiile postuniversitare în ţară, ba chiar la aceeaşi alma mater unde şi-a terminat licenţa şi care, deşi a scris o serie de articole şi cărţi, s-a concentrat mai mult asupra prestaţiei didactice şi şi-a pus întrebări asupra rostului propriului său domeniu – asupra a ceea ce înseamnă, în fond, pedagogia filozofică, privită mai curînd ca o vocaţie, decît ca un instrument de afirmare a unei excelenţe „cuantificabile“. Putem constata că primul model e de obicei compatibil cu o specializare restrînsă, în timp ce al doilea presupun