Phoenix nu mai poate fi Phoenix câtă vreme jumătate dintre cei care au făcut posibilă această minune au părăsit-o.

Motto:

„Căci timpul nostru s-a scurs,

În umbra marelui urs,

Dar ghearele v-au rămas,

În orice-mbrăţişare,

Astăzi doare sărutul pe obraz,

Dar daţi-mi viaţa ’napoi

Ce-am risipit pentru voi

Uitând de tot şi de voi ani de pribegie

Înc-o mie mult n-a mai rămas.“ („În umbra marelui urs“, Phoenix, 2001)

Pentru părinţii noştri, Phoenix a fost o luminiţă printr-un tunel lung de jumătate de secol. A întruchipat dorinţa de libertate a unei întregi generaţii. A fost o dovadă vie că, uneori, Cortina de Fier se poate fisura şi, prin micile crăpături, se poate respira aer de libertate.

Pentru noi, care am resimţit opresiunea doar atunci când ne aşteptam părinţii să vină de la serviciu, pentru a le ceda locul la interminabilele cozi la ulei şi zahăr pe cartelă, Phoenix a fost simbolul libertăţii câştigate în ’89. Nici nouă, nici lor comunismul nu a apucat să ne distrugă sufletul. Nouă, pentru că nu a mai avut timp; lor, pentru că nu s-au lăsat supuşi. Poate că, nu întâmplător, Revoluţia din decembrie a pornit de la Timişoara, oraşul în care s-a născut formaţia, fiind un gest de bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de trupa care nu a lăsat speranţa să moară, deşi rămăsese ultima.

Phoenix nu este doar o trupă rock. „Stare de spirit“, „manifest“ sunt cuvinte mult mai potrivite. Sâmbătă seară, în Piaţa Revoluţiei, la care trupa a visat atâta amar de vreme, nu a fost nimic din toate acestea. A arătat că nu mai poate să renască din propria cenuşă. Doar vitalitatea lui Ovidiu Lipan-Ţăndărică şi momentul în care Nicu Covaci, cu o voce în pragul colapsului, a cântat „În umbra marelui urs“ au mai salvat câte ceva din vechiul Phoenix. Cel adevărat.

În res