Cele mai nasoale concerte pe care le-am susţinut vreodată au fost cele cu public puţin. Şi nu din cauza remuneraţiei pe măsură, ci pentru că mă fac să mă simt stingher şi încep să calc în toate străchinile deodată. Emoţiile mele de dinaintea unei cântări sau cele de pe scenă sunt legate strict de numărul de oameni prezenţi, de parcă ar putea să umple spaţiile goale, să suplinească lipsa celor absenţi. Am muncit foarte mult la albumul ăsta, iar echipa din umbră a făcut mai mult decât putea duce (şi continuă, că doar avem de susţinut un turneu). Eu am început să-l scriu în decembrie 2009, în studio am intrat în octombrie 2012, iar echipa a început să-şi învârtă roţile o lună mai târziu. Masterul a fost gata în ultima clipă, am alergat după predarea lui ca după un tren. Unii dintre noi şi-au dat ultimii bani pe diverse cheltuieli care nu puteau fi amânate, alţii şi-au pierdut nopţi retuşând detalii sau gândind strategii, nimeni n-a mai avut weekend, am avut parte cu toţii de un maraton cu obstacole sau de un Tour de France prin deşert. Toată săptămâna trecută am avut emoţii, n-aveam stare, îmi transpirau palmele de parcă aş fi fost agăţat de maginea unei prăpăstii, tot aveam impresia că nu ştiu versurile, iar sâmbăta continua să atârne ca o momeala undeva în ceaţă. Apoi a venit miercuri, am avut avanpremiera la Metropolis, şi parcă pentru moment m-am mai liniştit un pic. Dar joi am luat-o de la capăt. Mi-a trecut complet când am auzit primele acorduri de la A Crazy Ballet, am intrat pe scenă şi v-am văzut ochii sclipind curioşi în semi-întuneric. Muzica ne-a unit ca o strângere călduroasă de mână şi toate eforturile şi emoţiile s-au făcut nevăzute, lăsând copilul „30 seconds of fame” să-şi urle primele secunde de viaţă. Turneul începe la Timişoara pe 30 martie în Casa de Cultură a Studenţilor. See ya there!