În anii ’80, a avea curaj te putea costa libertatea sau viaţa. Acum, când nu mai costă nimic, «curajul» a devenit impertinenţă ieftină, paradă agresivă, grosolănie.
Am văzut de curând un film făcut de Stelian Tănase despre un grup de jurnalişti de la „România Liberă" care plănuiseră, în 1988, să tipărească un ziar clandestin. În lumea de atunci, era un gest mai mult decât temerar. Şansele de reuşită erau minime, iar represaliile - garantate. Şi totuşi s-a întâmplat. Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, flancaţi de Alexandru Chivoiu, Ştefan Niculescu-Maier, Elena Gheorghe şi Nicolae Neacşu au dus lucrurile foarte departe: un prim număr al ziarului era aproape gata şi urma să fie distribuit. Au urmat arestări, anchete grele, condamnări (la moarte, într-o primă etapă), pe scurt tot ceea ce aparatul poliţienesc al regimului ştia să facă pentru evacuarea (discretă) a pericolului ideologic şi pentru conservarea stării de fapt.
Filmul lui Stelian Tănase mi-a provocat reflecţii şi stări amestecate. Mai întâi, am fost înmărmurit de curajul aproape nebunesc al „rău-făcătorilor". Ştiam de mult întreaga poveste, dar ascultându-le, acum, mărturiile, mi s-a făcut ruşine. N-a fost vorba de o simplă impulsivitate, de exasperare, sau de un iraţional furor sinucigaş. N-a fost un gest de-o clipă, o interjecţie furibundă. A fost o construcţie. S-a lucrat luni întregi, s-au căutat soluţii ingenioase, s-a muncit minuţios. Am luat notă apoi, cu uimire şi emoţie, de faptul că principalii făptaşi acopereau un spectru social şi profesional larg. Ne plângem, mereu, nu fără îndreptăţire, că în România n-au existat impulsuri de solidaritate între intelectuali şi muncitori, între studenţi, meseriaşi şi profesori. Or grupul „R" adusese laolaltă trei gazetari şi scriitori (Băcanu, Uncu, Creangă), un inginer (Ştefan Niculescu-Maier), un maistru tipograf (Alexandru Chivoiu), o
